Peste 60 de copii au fost uciși până acum în conflictul dintre Israel și Fâșia Gaza

Astăzi se împlinesc zece zile de când conflictul dintre israelieni și militanții Hamas a escaladat la un nivel record în ultimii 6 ani. În timp ce aviația israeliană continuă sutele de raiduri, iar tancurile aliate la granița bombardează diferite ținte din Gaza, militanții islamiști lansează rachete peste rachete spre teritoriul israelian. În ciuda somațiilor făcute de liderii internaționali ca cele două tabere să înceteze focul imediat, zeci de copii cad victime ale acestei uri. Până în prezent, peste 60 de copii au fost uciși în acest conflict.

Escaladarea conflictului vine în urma atingerii unor cote foarte înalte ale tensiunilor în Ierusalim, dar şi în Cisiordania, teritoriul palestinian ocupat de Israel, unde palestinienii au demonstrat împotriva restricţiilor de acces impuse de Israel în anumite zone în timpul Ramadanului şi a posibilelor evacuări ale palestinienilor din Sheikh Jarrah.

În apărarea palestinienilor, formațiunea militară islamistă, Hamas (aflată la putere în Fâșia Gaza), a început să atace prima, Israelul, în data de 10 mai. De atunci și până acum, sute de oameni și-au pierdut viața, iar zeci de clădiri importante ale ambelor tabere au devenit mormane de moloz.

Într-un interviu acordat pentru știrileprotv.ro, Șerban Filip Cioculescu, lector al Facultății de Științe Politice din cadrul Universității București, specializat în relații internaționale și studii europene, explică de ce s-au adâncit frământările din regiune, din perspectiva istoriei zbuciumate dintre cele două tabere, cum s-a ajuns aici și care este atitudinea actorilor politici internaționali cu privire la acest subiect.

”Necesitatea de a fi cât mai obiectivi față de conflictul israeliano-palestinian ne determină să afirmăm că vina aparține ambelor tabere, pentru că extremiștii acestora au reușit să deturneze binele comun (pacea și coexistența calmă) împingându-l în zona confruntării și a refuzului total al dialogului. Efortul de a stabili vinovăția unuia dintre actorii implicați sau a ambilor coboară în timp la momentul fondării statului Israel, anul 1948. Expulzarea de către armata israeliană a sute de mii de arabi care au ajuns refugiați în state vecine și nu au mai putut reveni la casele lor a pus bazele unei stări conflictuale continue. Dar să fim sinceri, și arabii au partea lor de vină deoarece ar fi putut accepta planul ONU din noiembrie 1947 de creare a două țări, prin împărțirea Palestinei, însă au dat dovadă de radicalism, miopie politică și super-optimism strategic, crezând că o mare coaliție a țărilor arabe va zdrobi și desființa Israelul.

Ei vedeau noul stat evreu ca fiind un implant al statelor colonialist europene, nicidecum ca o revenire istorică legitimă a fostului stat evreu distrus de români în Antichitate. Arabii și evreii sunt seminții înrudite (semitice), știm acest lucru chiar din Biblie. Un fel de veri primari. Ura între rude e mai teribilă decât cea între simpli vecini, asta e bine știut. Acum opt-nouă zile, protestatari palestinieni au demonstrat violent în Ierusalim contra colonizărilor israeliene din Cisiordania, colonizări puternic criticate de ONU, dar și de UE și de diverse state. Însă e clar că Hamas și Jihadul Islamic în Fâșia Gaza erau pregătite de luptă, stocând mii de rachete și așteptând doar scânteia care să declanșeze iadul și să le ofere legitimitate în decizia de a ataca multiple ținte din Israel.

Astfel e clar că ”Acordurile abrahamice” pe care ex-președintele American Trump le-a păstorit, aducând câteva state arabe aproape de Israel (EAU, Bahrain), nu au calmat deloc opinia publică palestiniană, din contră, Hamas și Jihadul Islamic au ajuns la concluzia că posibilitatea creării unui stat palestinian e tot mai redusă, lucru ce pare evident oricărui observator atent al regiunii.

Nu știm dacă Kohavi, arsenalul celor din Fâşia Gaza este de aproximativ 13.000, 14.000 sau 15.000 dar e clar că sunt de ordinal miilor și, spre surpriza serviciilor militare de informații din Israel, pot lovi chiar în Ierusalim, nu doar în Tel Aviv și alte orașe mai apropiate de Gaza. Sunt două categorii. Unu, rachete cu rază scurtă de tip Al Qassam, care costă câteva sute de USD bucata și se fabrică artizanal de către extremiștii din cele două grupări menționate mai sus. Ele nu au o precizie mare, rata de succes pare a fi destul de redusă, mai ales când întâlnesc sistemul defensiv colosal al Israelului, Iron Dome, cu o eficiență de circa 90% în interceptarea rachetelor.

Iron Dome a fost creat de Rafael Advanced Defence Systems, una dintre bijuteriile industriei militare din Israel, și e perfect pentru anihilarea rachetelor cu rază scurtă și a obuzelor de artilerie (cu calibru de 155 mm). Sistemul e operațional în orice anotimp, indiferent de starea vremii, și a fost instalat în Israel începând cu anul 2011. Dar mai există și a două categorie, rachetele cu rază mai lungă, care pot atinge zone din estul Israelului, acestea fiind cel mai probabil livrate de Iran direct sau prin interpușii (proxy) acestuia, de exemplu gruparea șiită Hezbollah din Liban sau diverse facțiuni pro-iraniene din Siria. Desigur că Hamas și Jihadul Islamic sunt grupări preponderent sunnite, deci era de așteptat să găsească sprijin mai degrabă în țări arabe sunnite (Egipt, EAU, Iordania), dar monarhiile arabe vor relații bune cu Israel, unul dintre motive fiind și teama de Iranul șiit (stat teocratic) care e bănuit că urmărește hegemonia regională cultivând loialități religioase. Acordurile Abrahamice din anul 2020 au reflectat și această preocupare, desigur puternic alimentată și de SUA, care aveau și au tot interesul ca Teheranul să fie izolat și în relații reci cu țările arabe.

Momentan armata israeliană face mult mai multe victime printre arabi decât loviturile de rachetă ale Hamas printre evrei. Asimetria tehnologică și de pregătire e clară, superioritatea israeliană fiind o constantă și în mai vechile războaie arabo-israeliene din secolul trecut. De regulă analiștii militari spun că de la 1.000 de morți în sus discutăm de război, însă desigur că e un număr destul de arbitrar. Momentan este un conflict de joasă intensitate, judecând după numărul de decedați și de răniți, după distrugerile materiale, însă ne putem imagina scenarii de agravare a situației.

Borna de 1.000 de morți poate fi atinsă și depășită. De pildă Israelul ar putea lovi și mai multe ținte, ucigând accidental și mai mulți civili, sperând să distrugă laboratoarele unde se fabrică rachetele, locurile de stocare a muniției, centrele de comandă (spre a ucide liderii Hamas și ai Jihadului Islamic). Gaza e unul dintre cele mai populate locuri de pe glob, civilii stau înghesuiți în blocuri și case precum sardelele în cutie. E greu să nu existe victime colaterale, oricât de precise ar fi armele folosite. Sau ar putea decide o intervenție terestră, așa cum au mai făcut în trecut, ocupând cu infanteriști și tancuri capitala și alte zone sensibile din Gaza. Însă s-ar ajunge la gherilă urbană, un fel de mic Stalingrad palestinian, iar opinia publică israeliană nu ar accepta ușor știri despre moartea a zeci sau sute de militari.

Israelul se bazează pe conscripția pe scară largă (incluzând și femeile tinere) spre a avea un număr suficient de militari, pe lângă corpul profesionist al ofițerilor și subofițerilor. Luptele în oraș ar echilibra relațiile de putere dintre cele două tabere, care acum sunt dominate zdrobitor de Israel, prin tehnologia sa net superioară și nivelul de pregătire superior al militarilor.

Gazanii ar beneficia de cunoașterea terenului de luptă, de pregătirea anterioară a acestuia, ar instala capcane (mine antipersonal, de exemplu) și cuiburi de lunetiști, așa încât Tsahal (armata israeliană) ar fi obligată să elimine aceste focare de rezistență distrugând masiv locuințe și infrastructuri, ucigând civili, și pierzând desigur destui combatanți. Cât despre un sprijin direct al Iranului, adică trimitere de militari sau membri ai Gărzilor Revoluționare, mi se pare foarte puțin probabil. Teheranul nu ar risca un război contra Israelului, care deține arme nucleare, e sprijinit masiv de SUA și la nivel diplomatic și de state arabe precum Arabia Saudită sau EAU.

Nici Turcia nu ar risca un sprijin militar pentru Hamas, doar unul discret la nivel diplomatic și economic, pentru că Ankara se află în curs de reconstruire a relației cu Tel Aviv-ul și are nevoie să își refacă relația destul de avariată cu SUA (protectorul principal al Israelului)”, a explicat Șerban Filip Cioculescu.