Necesitatea stăpânirii inteligenței emoționale pentru o educație eficace la copii

Părinţii din zilele noastre se confruntă cu numeroase dileme legate de educaţia copiilor lor. Printre acestea, cele mai frecvente sunt: care este criteria după care vom alege şcoala potrivită pentru cel mic? Cum îl vom face să ne împărtăşească temerile şi probemele lor? Cum îi vom determina noi să renunţe la orele de stat în faţa calculatorului în detrimetrul activităţilor în aer liber?

De cele mai multe ori, părinţii lasă totul la rezolvarea cadrelor didactice de la care se aşteaptă profesionalism, încredere şi reuşita transformării caracterului celui mic într-o personalitate armonioasă şi atotştiutoare. Celebrii specialişti ai domeniilor psihologiei şi pedagogiei cred însă că succesul dezvoltării personalităţii celui mic depind în egală măsură de colaborarea dintre profesori şi părinţi, care, conlucrând pentru binele copilului, trebuie să respecte anumite reguli;

Respectând cu stricteţe regulile de implicare în procesul de dezvoltare, părinţii şi profesorii ajută şcolarii mici să devină independenţi, responsabili, capabili să îşi urmeze cu perseverenţă calea de dezvoltare. Principala etapă a acestui proces este evoluţia inteligenţei emoţionale. Este important ca elevii să ştie că posedă aşa ceva, că inteligenţa emoţională este elementul cheie în a stabili relaţii excepţionale cu sine dar şi cu ceilalţi şi că modul în care ei îşi gestionează emoţiile îi va salva de cele mai multe ori de situaţiile dificile, conflictuale în care viaţa îi va pune.

A înțelege copilul care dă grădinița pe școală necesită mai întâi de toate a înţelege psihologia copilului de la vârsta respectivă, a-i recunoaşte problemele şi cine sunt actorii care îl pot susţine în a dezvolta o personalitate prietenoasă faţă de toţi ceilalţi. Un alt punct important de urmărit este răspunderea la întrebarea "cine-l poate învăţa pe şcolarul mic să îşi gestioneze corect emoţiile?". Potrivit experților, inteligenţa emoţională se poate modela dar această muncă stă atât în atribuţiile profesorilor cât şi a familiei pentru că profesorul nu poate asigura lipsa pe care mediul familiei o deţine iar de cealaltă parte, familia reprezintă baza educaţiei copilului.

Un copil educat în spiritul libertăţii va reuşi să aibă bune opţiuni în viaţă. Doar că părinţii trebuie să ţină cont că cei mici trebuie obervaţi tot timpul şi în momentul când vede că aceştia sunt nedumeriţi sau oscilează prea mult între prieteni, activităţi, idei, păreri etc., să le sară în ajutor cu o îndrumare. Este cert că educaţia modernă pune mult accentul pe acordarea libertăţii copilului însă, uneori, liberatatea de acasă reprezintă p problemă în plus pentru profesorii care se vor trezi în situaţia de a asigura bunul mers al unei clase formare din tot atâtea personalităţi, câţi elevi sunt în clasă. Cu toate acestea, nu putem blama libertatea deplină a celui mic pentru felul în care el se comportă. În procesul de exteriorizare a sentimentelor intervin foarte mulţi factori şi astfel, comportamentul devine o sursă de a interpreta personalitatea dar nu şi un indice sigur pentru modul în care copilul îşi duce viaţa acasă.

De-a lungul timpului, multe societăţi s-au centrat pe familie. Pentru că existau puţine şanse ca cel mic să poată merge la şcoală sau să continue cursurile, familia devenea astfel, principala sursă de educaţie pentru copil. Însă lucrurile stau altfel din poziţia secolului XXI: familia este atât de preocupată de asigurarea unui trai bun încât lasă toată munca educării copilului pe seama cadrelor didactice (iată aşadar şi o explicaţie pentru gestul multor părinţi de a găsi o şcoală bună pentru odraslele lor; de cele mai multe ori, aşa se motivează opţiunea pentru învăţământul privat).

Din postura educatorului suprem, profesorul se vede nevoit să câştige încrederea părinţilor, să finalizeze cu succes activităţile de învăţare dar şi să joace rolul unor prieteni atunci când elevii adoptă un comportament care necesită puţină empatie din partea celor care până în 1989 erau văzuţi ca persoane de neatins (la care cu greu poţi ajunge). Realitatea zilelor noastre cere cu precădere o instruire aparte a profesorilor care nu se mai pot concentra doar pe procesul de a învăţa ci şi pe acţiunea de a stârni curiozitatea celui mic, a-l provoca pentru învăţătură, de a fi un bun pedagog şi în acelaşi timp să îl ajute pe şcolar să îşi dezvolte o personalitate puternică.

Mass media ne demonstrează în fiecare zi faptul că familia devine din ce în ce mai mult depărtată de cel mic (problemele serviciului, grijile pentru trai, datoriile, etc., au adus părinţii în pragul de a îi lăsa pe cei mici în faţa televizorului sau a-l calculatorului, ore în şir). Şi atunci, care este salvarea copilului într-o lume în care cea care ar trebui să îi fie aproape, este depăşită de situaţie iar cadrele didactice constată cu stupoare că, cursurile de formare pe care ei le-au făcut atunci când au trebuit să lupte pentru visul de a deveni profesor, nu sunt suficiente pentru educarea copiilor de astăzi?

Cercetători în domeniul psihologiei şi pedagogiei au ajuns la un rezultat comun: inteligenţa emoţională. Practic, ajutând copilul să gestioneze într-un mod corect emoţiile, poate reprezenta un punct important în dezvoltarea personalităţii acestuia. Inteligenţa emoţională nu se rezumă doar la a găsi o modalitatea de a-ţi masca supărările, problemele, grijile, pentru ca toate celelalte să pară în regulă. Dimpotrivă, inteligenţa emoţională înseamnă în primul rând să conştientizezi că emoţiile sunt trăiri normale pe care toţi copii le au, să înţelegi că acestea pot reprezenta un punct de reper atunci când te afli în anumite situaţii şi că înainte de a fi stăpân pe ceea ce simţi trebuie să te cunoşti pe tine însuţi.

Profesorii găsesc în această noţiune nouă, o provocare deoarece în sistemul românesc de învăţământ, majoritatea profesorilor sunt în vârstă iar sesiunile de instruire asupra inteligenţei emoţionale nu au existat niciodată. Este greu pentru un caru didactic să lucreze în paralel cu elevii, încercând să le ofere un set complet de informaţii pe care programa şcolară le cere şi în acelaşi timp să joace rolul unui educator al emoţiilor.

Mulţi ar putea spune că inteligenţa emoţională se poate studia separat de materiile şcolare tocmai pentru că aceasta se ocupă cu nivelul afectiv al şcolarului şi nu cu cel raţional. În opinia profesorilor, familia ar trebui să reprezinte actorul principal în dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului tocmai pentru că au parte de un mediu oportun (cele mai multe emoţii pe care copii le au, vin în urma unor evenimente afective care au loc în cadrul familiei). Pe de altă parte, familia nu mai poate completa educaţia copilului pentru că îi lipsesc mulţi factori, printre care timpul, instruirea necesară, abilitatea de a deţine noţiunea unor termeni precum inteligenţă emoţională etc.