Londra se confruntă cu cele mai ridicate prețuri la transport și chiriei

Piața imobiliară a fluctuat foarte mult în ultimii 20 de ani pe tot teritoriul Europei, atingând la un moment dat maxime istorice. Dacă prețurile de achiziție au crescut și apoi scăzut, cele de închiriere sunt în creștere continuă în unele locuri, făcând viața imposibilă, chiar și pentru cei cu salarii medii.

Chiriașii privați din Marea Britanie plătesc mai mult decât oriunde în altă parte din Europa și cheltuiesc o parte considerabilă din salariu pe plata acestei chirii lunare. O chirie costă, în mod obișnuit, aproximativ 902 euro, comparativ cu o medie europeană de 481 euro, potrivit Federației Naționale de Locuințe a țării.

Proprietarii de clădiri sau apartamente din Marea Britanie cer chirii atât de mari, încât rezidenții care au nevoie de o locuință sunt nevoiți să aloce peste 40% din salariu pentru chirie, în timp ce în restul Europei aceasta îi costă considerabil sub 30%. Doar chiriașii din Spania se apropie întrucâtva de nivelele înregistrate în Londra, situându-se la un nivel medu de 622 euro lunar, ceea ce reprezintă 39 % din venituri. În Germania, chiriile sunt de circa 600 de euro, ceea ce reprezintă doar 25% din venituri.

Chiriașii din Marea Britanie nu doar că se confruntă cu o situație dificilă din punct de vedere financiar, dar ei nici nu au siguranța casei în care locuiesc, mai mult de jumătate dintre ei susținând că nu știu dacă vor rămâne și anul viitor în aceeași locație. Perioadele scurte de închiriere în Marea Britanie sugerează că peste 77% din chiriași s-au mutat cel puțin o dată în decursul ultimilor cinci ani, comparativ cu 43% din cei din restul Europei.

Topul primelor zece state europene cu chirii ridicate este guvernat de Marea Britanie, cu o chirie de 902 euro, urmată de Suedia, cu 822 de euro, Spania cu 622 de euro, Olanda cu 625 de euro, Germania cu 600 de euro, Franța cu 598 de euro, Suedia cu 500 de euro, Malta cu 461 de euro, România cu 333 de euro și Slovacia cu 239 de euro, care reprezintă doar 13.2 la sută din veniturile medii pe cap de locuitor.

Situația din Londra este atât de gravă încât alte mari orașe ale Europei o folosesc drept exemplu ce nu trebuie urmat. De exemplu, începând cu 1 iunie 2015, în Berlin s-a introdus o lege care nu le permite proprietarilor să încaseze chirii mai mari decât 110% din chiria medie pentru noi chiriași. Controlul chiriilor a fost făcut public tocmai datorita faptului că orașul nu dorește să ajungă ca Londra, și vrea să își țină porțile deschise pentru în continuare pentru toată lumea.

Politicienii și rezidenții orașului au făcut clar faptul că aceste metode de control al chiriei sunt absolut necesare dacă orașul vrea să continue să fie locuit de cetățeni din diverse clase sociale. Chiar dacă măsura nu a fost privită cu ochi atât de buni de către proprietari, ea nu face decât să confirme metodele de control care sunt deja valabile pentru chiriașii cu vechime.

Berlinul nu este primul oraș care introduce asemenea metode, ele fiind foarte vechi și cunoscute. În timpul primul război mondial, chiriile erau controlate spre a rămâne la un anumit nivel pe teritoriul Statelor Unite. New York-ul și-a menținut politica și după anul 1943 și până în prezent, în încercarea de a sparge inflația de pe piața locuințelor. Metoda de aplicare a fost îndulcită de-a lungul timpului, în ziua de astăzi numai 2% dintre apartamente fiind supuse acestei legi, însă mai mult de 50% dintre ele au ajuns la chirii stabile, ceea ce împiedică proprietarii de la ridicarea chiriei peste o anumită sumă, şi de asemenea îi obligă să reînnoiască contractele de închiriere.

În Londra, un cuplu de proaspăt absolvenți de facultate, cu slujbe într-un spital, de exemplu, nu își pot permite să supraviețuiască din salariu, și nu din cauza salariilor mici din Londra, ci din cauza chiriilor exorbitante din anumite regiuni ale orașului. Transportul până la locul de muncă este și el scump, ceea ce creează un paradox. Londra riscă să rămână orașul fără asistenți medicali sau profesori odată ce vechea generație se pensionează, dacă rata chiriilor nu este cumva controlată.