Ciocnirea culturilor la baza migrației
Istoria lumii amintește de modul în care statele prezente au luat naștere, punând în mod deosebit accent pe faptul că la baza fiecăruia, a stat individul, care, în timp, manifestând fenomenul de conviețuire cu ceilalți au dat naștere societății. Cele 195 de țări ale lumii dovedesc o amprentă proprie și astfel, unică, în raport cu celelalte tocmai pentru că însumează caracteristici diferite dar specifice zonei sale. De exemplu, în cazul țării noastre, România a luat naștere numai după ce primii români au atestat existența acestui spațiu geografic delimitat de vecinii săi. În timp, modul în care conviețuirea cu ceilalți lua forme, a dezvoltat și noțiunea de societate românească care cuprinde acele caracteristici cu care românii și statul român poate fi identificat peste tot în lume.
Cultura este o derivată a societății mai degrabă decât a statului, ce reprezintă eticheta poporului, religiei, politicii, tradiției, artei, meseriilor etc. Deși, harta lumii pare să asimileze state aproximativ egale sau cu societăți asemănătoare, sociologii menționează faptul că în ceea ce privește cultura, aceasta este unică. Pe alocuri, descoperim religii, credințe, sisteme politice egale cu multe alte state, însă identitatea unui stat constă în mici detalii care diferențiază ansamblul total, delimitându-l „la limită” de următorul exemplu ce ar fi putut să îl înfrunte. Indiscutabil, datorită rolului major pe care cultura îl are într-un stat, aceasta manifestă o responsabilitate uriașă față de societate, reprezentând puntea unei generații trecute către cea viitoare și lecția de istorie a unui stat în vederea evitării repetării acestuia. Ea poate fi transmisă atât oral, scris, reprezentativ cât și prin gesturi, ritualuri, norme, religie, cunoștințe, însă indiferent de suportul prin/cu care este transmisă, este evident faptul că cultura reprezintă starea societății unui stat și indivizii acestuia. În concluzie, cultura este barometrul cu se poate măsura calitatea unei societăți; însă sociologii caută să recomande încetarea actului de a mai clasifica cultura din moment ce fiecare desemnează o societate unică (făcând referire la faptul că diferențele nu se pot compara).
Mulți istorici pun la baza culturii activități precum scrisul, cititul, desenul, cultivarea, agricultura, obiceiurile, gastronomia, ba chiar și limbajul. Astfel, atunci când vorbim despre cultură ca și identitate națională luăm în calcul și aspectul comunicării din punct de vedere al limbii unui popor. Se presupune că, cultura a apărut chiar înaintea vocabularului unei patrii tocmai pentru că la baza sa stă un ansamblu de simboluri, semnificații și gesturi care permite înțelegerea și interpretarea nevoilor umane.
Prin cultură se poate modela personalitatea unui om tocmai pentru că aceasta transmite modele comportamentale, atitudini sociale, reacții pe care fie că le-a dobândit, fie că le-a învățat; pe scurt, toată istoria individului ca și ființă socială. Păstrând experiența socială și cognitivă, cultura se ocupă de elaborarea și întreținerea mecanismelor cu ajutorul cărora se afirmă creația umană. Însă, dintre toate elementele sale, poate că cel mai dezbătut este și va rămâne, limbajul. În fond, fără comunicare nu putem înțelege sau transmite cultura.
Este limbajul ca și cultura precum o pereche de cătușe la mâinile unei națiuni sau dimpotrivă, o etichetă prin care se arată mândru originea și istoria generației din care provine? Studiile arată că filosofii au încercat să prevadă ceea ce avea să se întâmple 50 de ani mai târziu, și anume, deschiderea granițelor și acordarea dreptului liberei circulații ce avea să aducă conceptului de cultură, o adevărată cumpănă. Astăzi, indivizii unui stat călătoresc atat de mult încât a fost necesară precizarea în detaliu a diferenței dintre emigrant și imigrant, speriind sociologii de o adevărată ciocnire a culturilor din momentul în care mixul s-a dovedit a fi o realitate ce a pus stăpânire pe dispersarea identității naționale.
