15 ianuarie 1850, nașterea geniului care a reușit să definească iubirea

Astăzi, Mihai Eminescu este considerat un geniu al epocii trecute datorită tuturor domeniilor în care acesta a activat. Operele sale stau mărturie unei capacități intelectuale născute din starea sa afectivă și suma cunoștințelor acumulate de-a lungul vieții sale.

Viața marelui poet Mihai Eminescu, a debutat în ziua de 15 ianuarie 1850, când în

Botoșani, se năștea al șaptelea copil al familiei Eminovici. Provenind dintr-o familie numeroasă, Mihai Eminescu și-a petrecut primii ani din viața înconjurat de mulți oameni. Tatăl său, Gheorghe Eminovici era pe atunci, un țăran autentic; pe când poziția cea mai avantajoasă pe care o putea recomanda la acel moment, pe mama sa, Raluca Eminovici, făcea referire la faptul că era fiica unui stolnic din Joldești.

Familia copilului Mihai, se vede nevoită să se mute din cauza obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase și astfel, schimbă, de-a lungul timpului mai multe locații, însă, copilăria și-o petrece în mare parte, în Botoșani și Ipotești, păstrând în permanent în contact cu oamenii și natura; fapt pentru care, aceste locații și posibilitatea de a se transfera de la una la cealaltă, îi conferă sentimentul de libertate deplină. Specialiștii în literatura contemporană dar și autorii interesați de viața, sufletul și intelectul lui Mihai Eminovici, au îndrăznit să facă o analiză a fiecărui element care ar fi putut să influențeze sau să creeze impact asupra stării sale de creație și urmând a stabili o biografie, au descoperit faptul că acesta avea rude de familie în satul Vad, din Țara Făgărașului.

Bunicii din partea mamei, Vasile și Ioana, locuiau nu departe de Suceava, șansă bună pentru Mihai Eminovici de a-i vizita des în comuna Călineștii lui Cuparencu. Însă, acesta nu apucă niciodată să își cunoască bunicii din partea tatălui, deoarece aceștia mor cu 6 ani înainte ca Mihai Eminovici să se nască, din cauza epidemiei de holeră. Din cauza faptului că acesta nu a apucat să îi cunoască niciodată, bunicii paterni nu au fost niciodată menționați în operele sale. Evoluția carierei tatălui Gheorghe, îi conferă acestuia posibilitatea de a construi o casă și a-și crește familia în Ipotești; ajungând în Moldova ca și administrator de moșie, i se oferă mai târziu, rangul de căminar. Dintre frații lui Mihai Eminovici, primul copil al familiei (Șerban) studiază medicina la Viena, dar moarte la vârsta de 33 ani, din cauza tuberculozei. Cel de-al doilea frate, Niculae, trăiește de asemeni, puțini ani (41 de ani), deoarece acesta decide să își pună capăt zilelor în anul 1884. Al treilea copil al familiei, se naște în 1843 dar după o carieră de succes dobândită datorită studiilor sale în cadrul Academiei Militare din Berlin, ajunge să aibă același destin tragic ca și a celorlalți doi frați ai săi, sfârșind în 1873 din cauza unei banale răceli. Ruxandra, prima soră a lui Mihai Eminovici, se naște în anul 1845, dar nu apucă să petreacă prea mulți ani alături de familie, murind în copilărie. În 1846, se naște Ilie fratele (cu patru ani mai mare) dar și prietenul acestuia cu care se joacă, discută și petrece momente cu accent puternic asupra vieții lui Mihai Eminovici, amintindu-l deseori, în operele sale. Desigur, nici de data aceasta familia Eminovici nu are noroc și trăiește din nou, o etapă a vieții sale tragice, acceptând și moartea lui Ilie, din cauza tifosului. Cea de-a doua soră, trăiește surprinzător de puțin (doar 7 ani și jumătate). A treia soră (născută la 2 ani după Mihai), deși pare că are o viață intensă (se căsătorește de două ori și are doi băieți), suferă de boala Basedow-Graves și moare în 1906, la numai 54 de ani. Fiind o familie cu 11 copii, în ordine cronologică, următorii sunt: Marieta (cea mai mică soră a lui Mihai), Matei (devenind căpitan în armata română, după ce a studiat Politehnica la Praga) și Vasile (trăind cel mai puțin dintre toți frații (1 an și jumătate).

Mihai Eminovici își începe studiile în anul 1858, fiind elev al școlii primare ”National

Hauptschule”, din Cernăuți. Sub îndrumarea învățătorilor Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinoschi (directorul școlii generale fiind în acea perioadă, Vasile Glasievici), Mihai încheie anul școlar cu rezultate excepționale. Autorii care au avut curajul să îi urmărească în scris biografia poetului, amintesc faptul că în clasa a III a, elevul Mihai Eminovici s-a clasat pe locul 19, dintr-un total de 72 de copii. În următorul an școlar (clasa a IV a), acesta se ambiționează și câștigă admirație, ocupând locul 5 într-o clasă de 82 de elevi.

Pentru că în acea perioadă, elevii pășesc la liceu, după clasa a VI, Mihai Eminovici este înscris la liceul german ”Ober Gymnasium”, (aflat tot în Cernăuți), de altfel, singura instituție de acest fel la acea vreme, unde profesorii erau recrutați și aduși din Austria.

Decizia care macină foarte mult gândurile post vieții lui, a devenit automat și întrebarea care a determinat mulți cercetători ai perioadei eminesciene să înțeleagă faptul că Mihai Eminovici a fost un geniu de dinainte de a merge la studii. Astfel, de ce a hotărât acesta ca la 13 ani să abandoneze școala? Încă nu se știe răspunsul, dar este clar faptul că înainte de Paștele din 1863, Mihai Eminovici, pleacă în Ipotești să petreacă vacanța și hotărăște să nu se mai întoarcă la studii. În ciuda situației foarte bune care îl recomanda pentru toate materiile de la școală și, în ciuda faptului că a primit calificativul de eminent la ora de română, Mihai Eminovici a avut parte de această etapă la un moment dat, în decursul adolescenței sale.

Un an mai târziu (nu se cunoaște încă factorii care a influențat această decizie), Mihai

Eminovici, decide să reia studiile. Mai mult, întoarcerea sa la școală vine odată cu solicitarea Ministerului Învățământului din Capitală, pentru un loc cu bursă, însă această cerere a fost respinsă. La data de 5 octombrie 1864, Mihai ajunge practicant la Tribunalul din Botoșani, iar apoi, deține poziția de copist la comitetul permanent județean. Informațiile incerte pe care biografii poetului le dețin, nu au reușit să înțeleagă sau să dea un sens tumultum-ului deciziilor de a da înapoi, pe care Mihai și le însușea mai tot timpul. Această realitate este susținută și de actul demisionării în data de 5 martie 1865, consemnat cu cererea de a i se acorda salariul, unui dintre frații lui, Șerban.

Călătorește și ajunge în Bucovina, unde în toamna aceluiași an, poposește lângă vechiul său profesor, Aron Pumnul, și îl ajută la îngrijirea bibliotecii acestuia. Oare aceste zile sunt punctul de debut al vieții de geniu și autor al unor opere excepționale, pline de sentiment ale lui? Specialiștii scriu despre faptul că primele manifestări în literatură ale poetului apar în 1866 când, după moartea profesorului său, elevii realizează o broșură, în cadrul căreia, Mihai Eminovici își publică opera ”După moartea lui Aron Pumnul”, debutând ulterior, în revista Familia, cu poezia De-aș avea. Efect subordonat acestei etape de debut, este și decizia luată în acord cu convingerile prietenului său Iosif Vulcan, schimbându-și numele din Eminovici în Eminescu. Lungul drum pe care îl face de la Cernăuți, la Blaj, de la Blaj, la Sibiu și de la Sibiu, la București, îi oferă ocazia lui Mihai Eminescu să cunoască oameni, locuri, tradiții; toate acestea fiind un prilej oportun ca poetul să adune experiență cu limbajul și contactul cu diferite persoane.

Își dorește totuși să se întoarcă la școală și face eforturi pentru ca acest fapt să se împlinească, în însăși încercarea de a merge până în Bucovina și stabilindu-se la Blaj; dar eșuează. Fără studii, Mihai Eminescu se preocupă mai mult de a exercita o meserie și ajunge în 1867, în trupa lui Iorgu Caragiale și după aceea, secretar în cadrul formației lui Mihai Psscaly. La final, Mihai Eminescu ocupă poziția de sufleor și copist al Tetrului Național, loc unde îl și întâlnește personal pe Ion Luca Caragiale. În tot acest timp, continuă să publice în revista Familia.

Cu ocazia unui turneu realizat de trupa lui Mihai Pascaly, Mihai îl regăsește pe Iosif Vulcan și îi oferă acestuia, poeziile sale Ca o artistă și Amorul unei marmune. Pe de altă parte, interesul față de muncă, determinarea și seriozitatea de care dădea dovadă în cadrul poziției deținute în cadrul trupei, îl determină pe Pascaly să îi ofere lui Eminescu, o cameră de locuit în schimbul traducerii artei reprezentării dramatice. Între timp, Mihai se întoarce la studii, iar între 1869 și 1872 urmează Facultatea de Filosofie și Drept din Viena. Această nouă etapă din viața sa, vine odată cu un număr mare de activități la care acesta ia parte, printre care: organizarea unei serbări, participarea în cadrul unui congres studențesc organizat la Putna, începe colaborarea cu revista „Convorbiri literare”, ajunge publicist în ziarul „Albina”, se împrietenște cu Ioan Slavici și o cunoaște pe Veronica Micle, de care se îndrăgostește iremediabil. Însă, în același timp, apar și primele semne de boală ale poetului.

Mihai Eminescu presărea un gram din inteligența sa în fiecare activitate pe care o

întreprindea, oferinu-i nu doar calitatea de student extraordinar ci și o bursă numai pentru a nu renunța la studii (oare de ce se punea problema renunțării la studii? s-au întrebat autorii cercetărilor vieții lui Eminescu, transpunând rezultatele tuturor acesta în cărți care astăzi stau mărturie faptului că poetul a fost și va fi un boem inteligent). Mai mult, Mihai Eminescu devine atât de devotat studiului încât rămâne aici și se înscrie pentru a obține doctoratul în filosofie. Doar că, dacă la început acesta era prezent la toate cursurile, ulterior, nu s-a mai prezentat la examene.

Pe de altă parte, și-a șters imaginea acestei decizii, înființând la data de 1 aprilie 1869, în colaborare cu mai mulți prieteni, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era de a aduna toate documentele despre istoria patriei. Într-o zi, pe când acesta se afla în Cișmigiu, Mihai Eminescu îl întâlnește pe fratele său Iorgu (ofițer la vremea aceea) și după îndelungi rugăminți ca poetul să meargă totuși acasă și să reia legătura cu familia sa, Mihai Eminescu refuză negreșit. Soarta însă, planifică pentru trupa lui Pascaly, în cadrul ultimului ei turneu, posibilitatea ca Mihai să se întâlnească cu familia și să decidă o reluare a relației. Această întâlnire îl înduioșează atât de tare pe tatăl lui, încât Gheorghe Eminovici îi oferă șansa de a urma regulat cursurile universitare la Viena, împreună cu mai mulți colegi din Cernăuți. Situația face ca această ofertă să nu poată fi acceptată în totalitate, deoarece lipsa bacalaureatului nu i-a permis lucrul acesta, însă se înscrie totuși ca simplu auditor la Facultatea de Filosofie. Înscrierea sa în societatea studențească „România Jună”, îi crează acestuia problema de a necesita o sumă mai mare de bani, decât ceea ce câștiga, iar pentru a rezolva într-un fel, Mihai Eminescu apelează totuși la sprijinul familiei.

Iarna l-a făcut pe acesta să urmeze regulat cursurile facultății de filosofie, însă imediat după, renunță să se mai ducă. Reia, în 1872, decizând să mai urmeze 2 semestre consecutive. Ce îl determina totuși pe acest mare geniu de neînțeles să renunțe atât de repede și de ușor, la programele stabilite de alții pentru a aduna o serie de cunoștințe într-un domeniu la care, se pare, Eminescu era deja eminent? Răspunsul poate fi faptul că tânărul Mihai devenea din ce în ce mai doritor de a asimila cunoștințe inedite, frecventând fără nici o absență biblioteca. Orele petrecute în acest spațiu, îi conferea posibilitatea de a găsi soluții la problemele care aveau să iasă în publicistică. Într-una din zile, Iacob Negruzzi, aflat într-o vizită în Viena, îi propune lui Mihai Eminescu ca după terminarea studiilor să se mute la Iași.

Cărțile de specialitate amintesc faptul că primii care îi conferă titlul de poet lui Mihai Eminescu sunt, în ordinea în care sunt menționați: Titu Maiorescu și Vasile Alecsandri. Prin 1872 se presupune că a întâlnit-o pe Veronica Micle, iar în data de 10 februarie le scrie părinților săi, o scrisoare în care le mărturisește starea rea de sănătate dar și „amarul care apasă pe sufletul său”. Data de 18 martie este o zi în care Mihai Eminescu se simte nevoit să accepte înfrângerea unei realități pe care nu o mai putea îndura: afirmă faptul că anul este unul nefavorabil din cauza bolii sale, iar problema neajunsurilor îl forțează să recunoască că are nevoie de bani pentru semestrul al II a.

Reușește totuși, cu ajutorul unui certificat de absolvire trimis de către liceul din Botoșani care atesta că acesta a studiat domenii diferite precum filosofia, istoria, economia și dreptul, să părăsească Viena în data de 18 decembrie și să obțină mult dorita diplomă, după ce devine student la Universitatea din Berlin. Documentele rămase de atunci, atestă faptul că între 17/29 ianuarie și 7 mai 1874, Mihai Eminescu comunica des cu Maiorescu, prilej pentru care cel din urmă îi cere insistent să înceapă demersurile pentru a-și lua doctoratul în filosofie și să meargă să predea Universității din Iași. Probabil că prezența și prietenia lui Titu Maiorescu rămâne punctul declanșator în demersul vieții lui Mihai Eminescu, deoarece, acesta reușește cu ajutorul sumei de 100 galbeni oferiți de Ministrul Învățământului, să își depună doctoratul. Se întoarce în sfârșit în Iași și ajunge în 1 septembrie, directorul Bibliotecii Centrale din Iași. Se pare totuși că această evoluție fulgerătoare nu acoperă integral situația curentă a poetului deoarece starea de sănătate, extrem de gravă a două dintre surori și faptul că fratele său, Șerban se internase la 10 octombrie în spital, îl face să nu poată pleca din țară pentru a face doctoratul. Această veste îl întristează cumplit pe Titu Maiorescu.

Pleacă totuși în Berlin în anul 1874 pentru a-și susține examenele și promite Veronicăi Micle că va ajunge la o serată de-a ei pentru a citi o poezie. Întors la Iași, primește postul de corector și redactor al ziarului „Curierul de Iași”. În perioada următoare, frecventează Junimea, îl vizitează pe Ion Creangă și pe Maiorescu, însă în mintea sa rămâne Veronica; existența ei devenind un idol și o muză pentru poet.

Toate acele evenimente care se petreceau în viața lui Mihai Eminescu (studii începute și lipsa interesului de a mai continua cu ele, veștile îngrijorătoare despre starea de sănătate a membrilor familiei lui, slujba care părea că nu este niciodată suficientă și suferința interioară cauzată de iubirea pe care o purta Veronicăi Micle) îl fac să se simtă din ce în ce mai singur, începând să nu-i mai placă deloc Iași-ul, astfel că în octombrie decide să meargă în București devenind gazetar la ziarul „Timpul”. În data de 6 august 1879, Veronica rămâne văduvă, așa că decide mânată de sentimentul adorației, să vină în București și să plănuiască o căsătorie cu poetul. Însă destinul îi rezervă un alt demers: Mihai Eminescu se simte tot mai rău fizic, nu merge la nunta fratelui său Matei, nu mai publică nici o poezie, Negruzzi refuză să mai colaboreze cu el, iar în final, renunță și la nunta cu mult iubita Veronica.

Starea sa de sănătate se agravează și este internat în spital, iar cu ajutorul prietenilor care strând bani din vânzarea unor bilete, adună o sumă suficientă pentru a pleca în Viena și a rămâne internat într-un sanatoriu departe de țară (omit să spun „casă”, deoarece este incert să credem că pentru Mihai Eminescu, Iași-ul sau România, reprezenta cu adevărat casa sa). Moarte tatălui său îl găsește nepregătit și în ciuda faptului că își dorește să se întoarcă în țară, medicii i-au recomandat să plece într-o călătorie în Italia. Reușește totuși să revină în țară pe data de 27 martie, iar în ziua de 7 aprilie, primește postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 1886, la data de 15 martie, publică poezia Nu mă-nțelegi, iar în noiembrie, după un consult medical, ajunge internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. Un an mai târziu se întoarce în Botoșani și devine pacientul spitalului local, timp în care paralel, erau organizate comitete de ajutoare pentru poet. În 13 iulie, la recomandarea medicilor, merge înapoi în Viena. După o carieră zbuciumată, dar a căror opere erau pline de substanță, lui Mihai Eminescu i se acordă o pensie de 250 lei, iar pe 15 aprilie, convins de Veronica, se mută în București.

3 februarie 1889: poetul este transportat la sanatoriul Caritas, medicii concluzionând „domnul Mihai Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență; stare care reclamă șederea sa într-un institut”, boala fiind mult prea puternică. Geniul avea să moară în acest an, pe data de 15 iunie.