Sulina, orasul magic al Deltei

Scăldat și de apele mării și de bogata Dunăre, orașul Sulina este un spațiu al poveștilor ușor rostite printre sălciile aplecate smerit spre pământ, un tărâm însorit și tăcut, care a văzut și a trăit multe dar așteaptă să fie întrebat pentru a vorbi despre sine și despre alții.

Trecutul său cosmopolit include suferințele îndurate în timpul confruntărilor dintre Înalta Poartă și Imperiul Țarist, înflorirea pe care poziția sa privilegiată i-a permis-o în secolul 19 sau distrugerile uriașe suferite în timpul celui de-a doilea Război Mondial. Scriitorul Jean Bart, pe numele său adevărat Eugeniu P. Botez, numea Sulina “Europolis”, și pe bună dreptate...

Români, italieni, greci, turci, maltezi, ruși, englezi, francezi, albanezi sau bulgari, iată doar câteva dintre naționalitățile celor care de-a lungul secolelor au trăit și au murit în orașul aflat la confluența Dunării și Mării Negre. Spațiu al toleranței, fascinant pentru vizitatori, blând cu străinii și cosmopolit, orașul Sulina are o istorie îndelungată și zbuciumată, uneori frumoasă, alteori tristă, în funcție de lume și de vremuri. Așezarea a fost numită, în mod neoficial, “Europolis”, tocmai datorită acestei incredibile diversități etnice. De notat faptul că un document care a rezistat trecerii nemiloase timpului arată că, la începutul secolului 20, populația sa era de aproximativ 5.000 de oameni, de 27 de naționalități… Cei mai mulți dintre ei greci.

Prima atestare documentară a așezării datează din anul 950, atunci când este pomenită în tratatul bizantin “De administrando imperii”, sub denumirea “Solina”. Ulterior, localitatea este inclusă în mai multe hărți italiene, dar se estimează că istoria sa începe cu mult înainte: din secolul VI î.e.n. Există indicii că în anul 1318 Sulina devenise port genovez, însă perioada în care Sulina înflorește este secolul XIX. Interesul Marilor Puteri față de gurile Dunării crește considerabil, iar Sulina, prin așezarea ei strategică la intersecția mai multor rute comerciale importante devine un punct extrem de interesant pe harta Europei.

Sulina ajunge în acest context să găzduiască, în anul 1856, sediul nou-înființatei Comisii Europene a Dunării și să se dezvolte într-un ritm uluitor. Se deschid zeci de birturi pentru navigatorii din toate colțurile lumii care poposesc aici în drum spre alte porturi și alte furtuni, firme ce se ocupau cu reparațiile de nave, magazine de haine, ziare, trei mori, băcănii, case de toleranță, filiale ale unor unități bancare europene, săli de cabaret, un cazinou, hoteluri, două uzine, una de apă și una de electricitate, un spital, linie telegrafică cu Galațiul, dar și un teatru de 300 de locuri, ctitorit de principesa Ecaterina de Moruzi. Se construiesc tot mai multe case, vile cochete, fiecare purtând amprenta etniei proprietarului, una lângă alta, iar orașul prosperă. Recepțiile nu lipsesc, evenimentele mondene se înmulțesc, iar numărul de locuitori variază cu mii bune la fiecare recensământ temporar, în funcție de evoluția operațiunilor comerciale.

Nici pirații nu sunt străini de Sulina. Fluxul imens de mărfuri îi atrage pe jefuitorii eleni sau maltezi în zonă. În 1870, Sulina devine “porto franco”, adică locație în care mărfurile nu sunt supuse taxelor vamale și altor formalități fiscale. Din păcate, treptat Gurile Dunării își pierd din importanța pe care o avuseseră la un moment dat, iar debutul celui de-al doilea război mondial înseamnă și dizolvarea Comisiei Europene a Dunării… În anul 1944, Sulina este bombardată și distrusă în proporție de 65%. Urmează bezna teribilă a perioadei comuniste, în care orașul se pierde în izolare…

Cunoscutul cimitir maritim din Sulina este un spațiu unic care ascunde numeroase povești uluitoare. Unele triste, altele frumoase. Acolo au fost îngropați un marinar și iubita lui, care plănuiau să se căsătorească în pofida opoziției familiilor lor și care au murit înecați în Dunăre, un pirat grec extrem de bogat, despre care se spune că și-a îngropat comorile undeva pe malul mării, la Sulina, un amiral englez împușcat de bandiții Dunării, dar și principesa Ecaterina de Moruzi, binefăcătoarea familiilor sărace din Sulina. Istoriile lor vin în multe variante, așa cum se întâmplă de obicei când uitarea se împletește cu fantezia și romanescul.

De altfel, întregul spațiu al Deltei este marcat de legende. Una dintre cele mai interesante pe care le poți auzi este cea a “stejarului îngenuncheat” din localitatea Caraorman (“Pădurea Neagră” în limba turcă). Oamenii spun că stejarul are peste 500 de ani. Crengile sale, deși par căzute la pământ, continuă să crească. Poveștile spun că fiica unui român ar fi trebuit să se mărite cu un cazac. În ziua nunții, aceasta a fost răpită de turci. Viitorul soț și prietenii săi au plecat în urmărirea hoților, i-au prins pe drum și i-au ucis chiar în locul în care copacul s-a înălțat…