Dementa - O boala uitata de stat în Marea Britanie
Sute de mii de vârstnici și nu numai, din Marea Britanie, suferă de o boală degenerativă a creierului, numită demență, care este din nefericire incurabilă. Această maladie afectează din ce în ce mai multe persoane în fiecare an, iar rezultatele sunt devastatoare pentru familiile implicate. Din păcate, statul se implică prea puțin, refuzând să conștientizeze gravitatea situației.
Medicii din Marea Britanie și-au exprimat îngrijorarea cu privire la nivelul de sprijin oferit persoanelor cu demenţă și îngrijitorilor acestora, primit de la serviciile sociale din Marea Britanie. Și Royal College din Marea Britanie consideră că până când situația nu se îmbunătățește, medicii vor trebui să cântărească bine dacă există vreun avantaj în diagnosticarea precoce, în cazurile în care, de fapt, pacienții sunt complet funcționali.
Numeroase sondaje de opinie sugerează faptul că unii pacienți sunt nevoiți să se bazeze pe familie, prieteni și îngrijitorii neplătiți din cauza lacunelor în serviciile primite de la stat. Guvernul, în dezacord cu rezultatele sondajelor, a declarat că ajutoarele sociale corespunzătoare afecțiunii de dementă au fost acordate pentru un număr 600.000 de pacienți și de asemenea personalului de îngrijire socială.
Medicii au un rol-cheie în îngrijirea și ajutorul oferit pentru persoanele cu demenţă, și ei sunt cei care îi direcționează pe oameni către căile necesare obținerii de ajutor, dar Colegiul Regal al Marii Britanii spune că pe alocuri, abilitatea de a primi aceste subvenții sociale sau de a avea acces la diverse servicii, se pierde datorită unor diagnostice mai complicate, care implică o combinație de mai multe afecțiuni, sau care sunt incomplete. Familiile și prietenii sunt o sursă vitală de sprijin, dar aceștia nu trebuie să fie invocați pentru a face totul, fiind normal să existe și alt fel de sprijin.
Sondajul online realizat pe un eșantion de aproximativ 1.000 de medici de familie, a constatat că există, în rândul acestora, o creștere acută a preocupărilor legate de nivelurile de îngrijire a celor diagnosticați cu demență. Unii au considerat că nu au fost disponibile suficiente servicii locale pentru a-i ajuta pe pacienții lor. Și când aceste servicii nu sunt disponibile, sau sunt greu accesibile, un sfert dintre medici au avertizat că este mai puțin probabil ca ei să direcționeze o persoana cu suspiciune de demență către un specialist, pentru a pune un diagnostic ferm.
Ca urmare a acestor preocupări, profesorul Nigel Mathers, de la Royal College, a solicitat îmbunătățiri în "furnizarea de servicii de sprijin în unele zone". El a avertizat: "Până când acestea pot fi livrate la toți pacienții, indiferent de locul în care trăiesc în țară, guvernul va trebui să continue să caute soluții, sau colegiul medicilor va trebui să cântărească avantajele și dezavantajele de diagnostic precoce." El a susținut că numeroase dovezi anterioare au arătat că, exceptând cazul în care sănătatea pacientului a fost îmbunătățită în urma diagnosticării, un diagnostic forțat în condițiile prezente nu îi aduce pacientului niciun avantaj, ba dimpotrivă, îi îngreunează viața.
Societatea Alzheimer din Marea Britanie, o organizație de caritate care este preocupată de starea și condițiile în care evoluează cei diagnosticați cu boli degenerative, a declarat că lipsa de sprijin de care autoritățile britanice dau dovadă când vine vorba de cei suferinzi este profund îngrijorătoare. Disponibilitatea de servicii de sănătate adecvate și de ajutoare sociale concrete este aproape inexistentă, iar rudele rămân singurele care trebuie să ofere o îngrijire pacienților, iar ele nu au tot timpul pregătirea necesară.
Demența este o boală complicată, iar cei care din nefericire suferă de ea au nevoie de foarte mult ajutor pentru a trăi o viață cât de cât normală. Familia și prietenii sunt o sursă reală de sprijin, dar ei nu pot fi considerați înlocuitor de personal specializat. Câteodată, pacienții sunt supuși unor evaluări frecvente și constante până a li se acorda orice fel de sprijin, ceea ce nu este normal, pacienții având nevoie de acel suport încă de la început, pentru a se mai ameliora simptomele bolii înainte să fie prea târziu, și înainte ca această responsabilitate să devină copleșitoare pentru familie.
