Arta ca parte expresivă a culturii



Auzim atât de des cuvântul artă atunci când ne aflăm în preajma frumosului că imediat, am asociat tot ceea ce este esteticizat ca fiind artă. Însă în literatura română există și expresia arta de a muri! Se pare că arta nu înseamnă numai o imagine bună ci şi negativă uneori, doar dacă reuşeşti să scoţi în evidenţă spontaneitatea elaborată de care dă dovadă. Gânditorul progresist, Henri Piéron face următoarea observaţie: "există cuvinte pe care toată lumea crede a le cunoaşte bine sensul cu condiţia să nu trebuiască a le defini."

Înţelegem cât de greu este să dăm o definiţie artei atâta timp cât ea înseamnă şi frumosul dar şi urâtul. Un domeniu atât de amplu şi ambiguu datorită artiştilor şi alurii acestora de a da mii de interpretări unei opere. Stilizarea este procesul care face ca arta să fie complexă dar uneori, tot stilizarea este vinovatul unui grad prea mare de artificialitate. Şi în acest caz, mai este arta o vibraţie a culturii autentice? Un vechi proverb românesc pretinde că gusturile nu se discută astfel că arta indiferent de cum este ea creată, atâta timp cât îşi menţine aria de originalitate, este parte esenţială a unei culturi.

În schimb, arta care se adresează copiilor, respectiv preșcolarilor, nu trebuie să conţină tot atâtea condiţii dar nici tratată ca pe o artă infantilă. În acest sens, autorul Nicolae Argintescu-Amza afirmă că: "arta copiilor nu mai este socotită un fenomen pueril, dar pe această cale se ajunge la o altă exagerare poate mai gravă: se acordă implicit sau explicit valoare estetică propriu-zisă artei infantile. Nu destulă lume îşi dă seama că acest fenomen se ascunde oroarea publicului cultivat faţă de degradările artei profesionale mediocre, oroarea de falsul academism încă perseverent, dacă nu prosper uneori. Această oroare se amplifică prin justificata detestare a falsului tradiţionalism, pseudorealist sau dulceag sentimental, a viziunilor semănătoriste de carte poştală ori folclorice." Acestea sunt reale argumente pentru care publicul, preferă spontaneitatea şi graţia naturală a preșcolarilor.

Mulţi consideră arta copiilor o latură mai mică a culturii, din cauza lipsei de explorare obiectivă, lipsa unei scheme, rigiditatăţii, nuanţării subtile etc. Preșcolarii dau dovadă în schimb, de o libertate specifică, care îi ajută să creeze originalităţi remarcabile. Diferenţa aceasta nu o reprezintă în mod deosebit, vârsta şi deci cantitatea experienţei acumulate, ci şi cei care conduc evoluţia pe plan artistic, a preșcolarilor. Oskar Kokoschka, în calitate de renumit pictor, declara dezamăgit: "Toţi copiii sunt geniali, dar cei mai mulţi, din motive necunoscute, pierd de timpuriu această zestre extraordinară. La douăzeci de ani, câte genii; la treizeci de ani, cât de puţine talente!"

Copii se nasc cu un spirit artistic pe care, ulterior, dacă acesta nu este îndeajuns de antrenat, se va pierde. Este de dorit crearea unor situaţii care să faciliteze antrenarea preșcolarilor în exerciţii de comunicare prin artă, în care să se pună un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare şi exterioare în armonie cu cerinţele vieţii spirituale corespunzătoare societăţii pe care o defineşte.

În cartea sa, Artă şi comunicare, Dumitru Matei vorbeşte despre artă ca fiind o creaţie a omului, în afara naturii (eliminând orice legătură între aceştia) "Natura nu creează. Ea se dezvoltă. Natura nu poate decât să execute programul genetic înscris în structura acizilor nucleici din cromozomi. Natura are tendinţe, nu intenţii. Ea nu este nici vitregă, nici binevoitoare, ci indiferentă. Numai omul este creator, deoarece numai el, inventând unealta şi vorbirea, a reuşit să iasă din natură, să i se opună şi încetul cu încetul să o cunoască şi să o stăpânească. Creaţia este un act de răzvrătire. Omul este nemulţumit cu ceea ce îi oferă natura şi de aceea începe să-i adauge cultură."

Iată aşadar o altă viziune asupra subiectului; cultura devine după părerea lui Dumitru M. un moft pe care omul îl are şi nu o necesitate. O invenţie care alimentează poftele omul de a trăi altfel decât natura îl învaţă. În opoziţie au fost dintotdeauna şi gândirea cu sensibilitatea. Este oare acest aspect esenţial pentru cercetarea de faţă? Încercăm să desluşim legătura. Dumitru Marin pretinde că, gândirea este susţinută de raţiune şi sentimentele de creaţie. Arta este cu desăvârşire creaţie. Arta este cea care întreţine sentimentele vii. Dar asta înseamnă că în acelaşi sens, arta refuză raţiunea ca element din care se naşte; trebuie să fii sensibil ca să creezi artă şi la fel de sensibil ca să o înţelegi. Rămâne de văzut dacă aceasta este valabil şi în cazul preșcolarilor.

De reţinut felul în care acelaşi autor decide să îşi încheie capitolul Creaţia "prin limbaj, societatea pune la dispoziţia fiecăruia principalul instrument de creare a ideilor." Limbajul este o metodă de a da naştere artei iar noi ştim că limbajul poate fi de mai multe feluri. Filozoful francez Brice Parain declară indignat "cred că un om nu este niciodată cu adevărat liber, deoarece are mereu limbajul în spinare." Nu este alt mijloc de comunicare în afara limbajului. Este aşadar, limbajul o trăsătură a artei? Atâtea întrebări şi numai un răspuns: "Comunicarea umană pretinde membrilor ei să-şi comunice ceea ce este comun în lucruri şi în atitudinea lor faţă de ele. Nu este comunicabil decât ceea ce este şi ceea ce poate deveni un bun comun. Ceea ce este strict individual nu este comunicabil unei comunităţi umane, deoarece nu face parte din cultură, ci din natură. Fără a fi liniştită, natura e tăcută. Grăitoare nu este decât cultura. Tăcerea nu poate exista decât dincoace de cultură, în natură, sau dincolo de cultură, în cosmos; în cultură răsună necontenit trecere vorbirii în gândire şi a gândirii în vorbire. A gândi nu înseamnă a nu vorbi, ci a nu rosti. În cultură, tăcerea nu înseamnă lipsa vorbirii, ci întreruperea exteriorizării ei. Aşa se explică de ce tăcerea oamenilor poate fi atât de elocventă."

Crearea unor opere de artă sunt rezultatul tăcerii evidente, dar a unei comunicării care vorbeşte dincolo de sentimente. O optică bine realizată este ipoteza precum că drumul omului către fericire nu este realizat numai prin conflict, ci mai degrabă prin poezie, culoare, fantezie, impulsionarea idealului, prin artă. Fericirea este condiţionată de artă. Şi atunci, felul de a da viaţă culturii devine o responsabilitate demnă de cei care o transmit.


Etichete:

Featured Posts
Recent Posts
Archive