România se confruntă cu o lipsă acută de inteligență emoțională în educație

October 29, 2019

 

      Astăzi, cadrele didactice tind să dea dreptate lui Simion Mehedinți atunci când acesta a afirmat că „nu legea, nu cartea, nu regulamentul, nu revizorul, nu inspectorul ori ministrul face şcoala. Ci o faci zilnic tu, cel cate te sui la catedră. De felul cum te-ai gândit (ori nu te-ai gândit) la lecţie, la chipul cum priveşti (ori nu priveşti) pe copii, de metoda cu care explici (ori nu explici îndestul) lecţiile, de fiecare pas, de fiecare cuvânt, de fiecare gest al tău atârnă soarta viitoare a învăţământului. Dacă tu eşti dascăl adevărat, poate Universul întreg să fie hâd şi şubred ca o şandrama veche, tu, în sfera şcolii tale eşti izvor de lumină, de frumuseţe şi armonie; fiindcă tu eşti pentru copil centrul Universului”. Şi tindem să îi dăm crezare pentru că un dascăl nu are cum să nu vibreze sau să nu dezvolte o reacţie emoţională chiar şi la simpla analiză a acestor cuvinte puternice.

      Dintodeauna profesorul a fost considerat ca fiind un formator de oameni, de caractere şi de conştiinţe. Calitatea educaţiei depinde foarte mult de ceea ce face efectiv dascălul în sala de clasă. Se pot schimba manualele, se pot adăuga cursuri noi, abordări noi, dar toate acestea ar rămâne fără ecou dacă nu se vor pregăti profesionişti capabili să promoveze aceste schimbări şi să genereze chiar ei, schimbări. Astfel spus, o educaţie de calitate, necesită educatori competenţi (asigurarea calităţii în educaţie ar trebui să devină o prioritate naţională). Însă realitatea zilelor noastre, arată altfel: dascălii sunt într-un continuu conflict cu elevi, din punct de vedere a relaţiilor educaţionale şi după cum arată celebrul pedagog Emil Păun, acest conflict devine din ce în ce mai mediatizat în condiţiile în care „o mare parte a subiectivităţii elevilor – cum învaţă, cum gândesc, ce simt – constituie, în mare măsură, o cutie neagră pentru cadrele didactice.” Iar în această situaţie important este să survină o schimbare de optică, paradigmă, de valori (se constată accentuarea diferenţei dintre perioada în care dascălul şi-a obţinut postul şi perioada în care acesta trebuie să se modeleze în funcţie de cerinţele actuale).

       Dacă în trecut, activităţile şcolare se centrau pe învăţare, astăzi, ele trebuie centrate pe cel care învaţă, pe nevoile, pe interesele şi aspiraţiile sale, pe subiectivitatea sa.

         A gestiona eficient situaţiile educaţionale şi a identifica promt soluţionări pentru situaţii educaţionale atipice implică din partea dascălului, nu doar valorificarea unor competenţe cognitive, metodologice, manageriale etc., ci şi o serie de competenţe emoţionale. Doar că, astăzi, accentul cade, din nefericire pe pregătirea teoretică a educatorului şi mai puţin pe formarea emoţională. Conform lui Emil Păun şi „profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică nu doar cunoştinţe şi competenţe (descriptibile în termeni de standarde profesionale), ci şi atitudini, valori, etos, într-un cuvânt, o cunoştiinţă profesională (difcil şi inutil de standardizat). Cadrul didactic nu este doar un agent, care se supune unui sistem de norme, ci şi un actor, care se investeşte în ceea ce face, conferă semnificaţii, trăieşte activitatea cu elevii cu un indice de intervenţie personală importantă. Activitatea profesorului are un semnificatv potenţial de alteritate; de aceea ea nu poate fi în întregime canonizată şi redusă la norme şi reguli rigide, la standarde profesionale care, deşi necesare, nu pot acoperi întreaga arie a situaţiilor în care se află profesorul”.

      Formarea competenţelor emoţionale pentru cadrele didactice trebuie să fie o prioritate pentru toate instituţiile care furnizează programe de formare (atât iniţială cât şi continuă). Acestea, ajută educatorul să îşi gestioneze atât propriile comportamente cât şi pe cele ale elevilor. Indiferent cât de solide ar fi toate celelalte competenţe pe care cadrele didactice le posedă, dacă atitudinea acestora faţă de elevi este una ostilă, dacă dezvoltă comportamente agresive în spaţiul clasei, daca nu reuşesc să îşi gestioneze emoţiile corect şi ni poate contracara stresul generat de activităţi solicitante, atunci, categoric, relaţia cu cei mici este iremediabil compromisă. Pentru a se evita aceste situaţii se simte nevoia exagerată de a se monitoriza emoţiile dascălilor, adaptarea şi reglarea acestora, anticipând reacţiile şi sentimentele elevilor. Un alt argument care pledează pentru necesitatea formării competenţelor emoţionale ale profesorilor este reprezentat şi de realitatea cruntă din şcolile româneşti, unde agresivitatea, conflictele, violenţa, dintre elevi sau dintre profesori (ba chiar şi dintre profesori şi elevi) au dus la eticheta unui loc nesigur. Lipsa unui mediu familial şi lipsa suportului emoţional al educatorilor au contribuit la atitudinile agresive, impulsive şi irascibile cu care copii caută să îşi rezolve problemele. Această micro criză educaţională cere dezvoltarea competenţelor emoţionale ale profesorilor pentru a evita astfel de situaţii. La alegerea elevului pentru rezolvarea problemelor apelând la violenţa fizică şi verbală,se adaugă şi rata crescută a abandonului şcolar, consumul de droguri, stresul, depresiile manifestate prin gesturi extreme şi înţelegem de ce munca emoţională a profesorilor este mai importantă decât cea de instruire a cursurilor. Făcând referire la educaţia emoţională a elevilor, Daniel Goleman, aminteşte despre importanţa existării unor ore de alfabetizare a emoţiilor: „poate că în niciun alt caz nu este mai importantă calitatea profesorului, având în vedere că felul în care el îşi conduce clasa este în sine un model, o lecţie de facto în domeniul competenţei emoţionale – sau a lipsei ei. De câte ori profesorul reacţionează faţă de un elev, alţi 20 sau 30 învaţă o lecţie”. Astfel, este fundamental pentru educator să modeleze nu numai intelectul elevilor săi ci şi afectivitatea acestora. Empatia educatorului va reuşi să creeue un climat educaţional care se bazează pe înţelegere şi colaborare, cu efecte benefice atât asupra activităţilor educaţionale cât şi asupra fiecărui elev în parte (mediul armonios încurajează elevii să îşi exprime sincer gândurile, opiniile, sentimentele).

            În concluzie, trebuie să recunoaştem că starea de bine a elevilor va rămâne un deziderat dacă profesorii care intră în clasă, se vor limita doar la a îşi instrui elevii şi vor ridica pretenţia ca aceştia să asimileze cu plăcere o cantitate mare de informaţii (uneori lipsite de valoare operaţională). Afectivitatea rămâne însă, un subiect tabu pentru că educatorii nu se simt confortabil abordând astfel de teme, în primul rând pentru că presupune solide competenţe emoţionale. Conştiinţa de sine sau percepţia propriilor emoţii, sentimente, reacţii şi capacităţi; stăpânirea de sine sau echilibrul interior; empatia, siciabilitatea şi motivaţia sunt competenţe emoţionale şi sociale puternice care trebuie dezvoltate mmai întâi formatorilor, ulterior devenind rezultate ale învăţării formabililor.  Pentru a asigura un climat educaţional optim (stimulativ pentru învăţare), educatorii trebuie să îşi dezvolte constant competenţele emoţionale. Inteligenţa emoţională, pe deoparte, îi va ajuta să înţeleagă că şcoala nu reprezintă numai un spaţiu exclusiv al instruirii ci şi un spaţiu de formare a propriei personalităţi.

 

 

 

 

 

 

 

Tags:

Please reload

Featured Posts

Medicamentele din Romania, cele mai ieftine din intreaga UE

June 29, 2015

1/3
Please reload

Recent Posts
Please reload

Archive