Ameninţarea din ce în ce mai mare a axei Rusia-China-Iran

Statele Unite ale Americii au fost considerate mulți ani la rând ca fiind super-puterea mondială datorită dominației și influenței în domenii precum economia, politica, tehnologia, armat și cultural. Disputa cu rivalul numărul 1, Rusia, le-a făcut pe SUA să se folosească de multe ori de farmecul mass mediei pe care de altfel, o și deține la nivel internațional. Cu toate că au fost blamați de faptul că lucrează „necurat” pentru a-și obține puterea de care se bucură astăzi, americanii neagă evident toate acuzațiile, reușind în schimb să întoarcă opiniile negative la adresa celor care au inițiat acuzațiile.

Dacă pentru mulți ani la rând, SUA a condus cu desăvârșire clasamentul celor mai puternice state de pe pământ, evoluția tehnologiei și a dotării militare, le-a adus pe Rusia și China în prim planul unei competiții directe cu americanii. În timp ce SUA și-a câștigat mulți aliați prin puterea de influență a Hollywood-ului și a culturii de masă pe care au răspândit-o la fiecare capăt de pământ, Rusia și-a atras de partea sa sprijinul Chinei și a Iranului. Scoțând în evidență faptul că americanii sunt ahtiați după resursele altor țări pentru a puterea crește în puterea de care se bucură astăzi, rușii, chinezii și iranienii au intrat în vizorul lui Donald Trump și a administrației sale căutând parcă să șteargă orice urmă de atac împotriva lor.

Dacă Rusia este acuzată de susținerea regimului Bashar al-Assad în Siria, considerat a fi un regim criminal unde președintele sirian ucide zeci de civili zilnic în lupta cu rebelii, China a devenit ținta unor sancțiuni fără margini în istoria relațiilor cu americanii, după ce liderul de la Casa Albă a considerat că avântul chinezilor pe economia mondială, poate întrece poziția SUA. Iranul de altă parte, a devenit victima unui complot susținut intens de mijloacele de comunicare în masă la cârma cărora stau evreii americani, fiind acuzat fără dovezi că a încălcat condițiile Acordului nuclear semnat în 2015 cu America și încă alte cinci țări. Aceste state însă, se opun convingerii că iranienii au acționat în acest sens.

„Iranul comite acte de sabotaj în Golful Persic şi ameninţă să reia activităţile de îmbogăţire a uraniului pentru programul nuclear. Rusia trimite trupe la dictatorul din Venezuela aflat sub asediu Nicolas Maduro, în timp ce China oferă susţinere logistică. Administraţia Chinei opune rezistenţă faţă de un armistiţiu în conflictul comercial cu Statele Unite şi încearcă să introducă linii de separaţie între SUA şi aliaţi precum Iordania şi Arabia Saudită vânzându-le drone de atac. Rusia trimite bombardiere şi combatanţi în Zona de identificare aeriană din largul statului american Alaska. Iranul, Rusia şi China depun eforturi intense pentru a-l menţine la putere pe dictatorul sirian Bashar al-Assad”, scrie editorialistul Arthur Herman într-un material publicat în cotidianul The Wall Street Journal sub titlul „Ameninţarea din ce în ce mai mare a axei Moscova-Beijing-Teheran / Cele trei puteri au obiective diferite, dar fiecare obţine avantaje atunci când ceilalţi provoacă SUA”.

„După semnarea Acordului nuclear iranian în august 2015, eu am avertizat în legătură cu o axă Moscova-Beijing-Teheran. De atunci, aceste trei puteri autoritariste şi revizioniste au devenit mai îndrăzneţe, mai sofisticate şi au o influenţă mai mare pe plan mondial. Eforturile acestor naţiuni de a diminua şi a afecta influenţa Statelor Unite şi a aliaţilor americani se extind din Siria şi din Strâmtoarea Hormuz până în Coreea de Nord şi America Latină, precum şi în Asia Centrală şi chiar în Pacificul de Sud. Această axă nu este o alianţă militară formală, nici măcar nu a elaborat o conspiraţie coordonată. Cele trei puteri au obiective diferite în relaţiile internaţionale. Obiectivul Chinei este hegemonia; cel al Iranului este să rămână putere la nivel regional şi să devină putere nucleară; Rusia depune eforturi pentru a rămâne în ecuaţia superputerilor. China se concentrează în principal pe obţinerea de putere economică. Rusia are ca prioritate afirmarea influenţei economice. Agenda Iranului este în principal ideologică - a fi vocea care trasează direcţia revoluţiei şiite pe plan regional şi a islamului radical”, notează editorialistul.