„Brexitul a servit drept vaccin împotriva votului euro-sceptic la nivelul UE”

În atenţia schimbărilor de pe piaţa politică, „audienţa” pare să se comporte tot mai mult similar consumatorilor. Apariţia consumerismului în domeniul de business şi după aceea în sfera publică, a cuprins şi arena politică, astfel încât putem vorbi şi despre „consumatori politici” sau mai pe scurt, cetăţeni care trăiesc din şi prin politică. Acest conceptul nu se referă doar la felul în care oamenii votează, ci şi la natura atitudinii lor generale faţă de politicieni, la cerinţele lor, la implicarea acestora, la consultare şi reacţia lor atunci când nu le sunt date „serviciile” promise. Acest fenomen aduce cu sine şi o serie de consecinţe asupra politicii, precum: votanţii preferă produse mai „tangibile” mai degrabă decât retorice (astăzi, alegătorii sunt mai încântaţi de bunurile pe care le primesc în timpul unei campanii decât de discursul care le însoţeşte; de aici şi sintagma fapte nu vorbe); votanţii vor satisfacerea cererii în mod clar şi prompt (ne-am confruntat de atâtea ori cu situaţii în care imediat după rezultatele alegerilor, ne-am simţit păcăliţi de promisiuni care aduceau cu sine rezolvări urgente); alegătorii preferă realizările concrete aspiraţiilor şi eficienţa pragmatică principiilor morale; partidele şi politicienii trebuie să-şi demonstreze capacitatea de guvernare (acest fapt a devenit condiţia esenţială a încrederii în politică şi totodată succesul unui viitor mandat) și nu în ultimul rând promisiunile politice trebuie să fie calculate şi realiste (alegătorul nu trebuie subestimat).

În relaţia candidat – alegători, cuvântul dat este echivalentul unei fapte îndeplinite. O campanie electorală este plină de cuvinte. Cât la sută din ele devin şi acţiuni, depinde în deplină măsură, numai de omul politc. Pe parcursul desfăşurării campaniei, candidatul trebuie să îşi câştige pe cel puţin trei sferturi din alegători, pentru a-i avea pe deplin în ziua alegerii. Implicarea mass mediei are rolul de a ghida demersul acţiunilor din campanie spre un sfârşit triumfător. Astăzi, sondajele de opinie au devenit o modă şi multe alte domenii au împrumutat-o, renunţându-se la adevăratul potenţial al utilităţii acestora. Acestea au reuşit să producă efecte spectaculoase, precum cele pe care cărţile de specialitate le numesc efectul bandwagon şi efectul underdog.

Potrivit experților, efectul bandwagon reprezintă situaţia prin care unii alegători prind trenul victoriei din mers, votând cu acel candidat sau partid pe care sondajele preelectorale îl clasează în frunte; adică, dacă candidatul „x” este opţiunea unei majorităţi de peste 65% din alegători în sondajele de dinaintea alegerilor, acesta va avea cele mai multe şanse să fie ales, deoarece se resimte efectul de a prinde alegerea bună doar pentru că sondajele îl plasează ca fiind o soluţie optimă pentru postul candidat.

Efectul underdog presupune apariţia unui val de simpatie pentru candidatul pe care sondajele îl arată ca fiind deja înfrânt. Desigur, ambele efecte nu reprezintă o certitudine în influenţarea votului concret, întrucât, unele studii nu găsesc un consens asupra existenţei şi importanţei lor. Dar după cum se subînţelege, pentru ca aceste două efecte să se reverse asupra alegătorilor, rezultatele sondajelor trebuie făcute public.

În ceea ce ne priveşte, putem crede că în România efectul bandwagon chiar funcţionează. Îndiferent dacă aceste efecte contează sau nu, numai ideea că cercetările sunt transformate în instrumente directe de persuadare ne face să ne temem şi să admitem că există probleme de etică şi că încrederea oarbă în efectul bandwagon a multor actori politici creşte riscul ca piaţa să fie invadată de rezultate falsificate, cu precădere în timpul campaniilor electorale. Un altfel de efect pe care sondajul de opinie îl are într-o campanie electorală este cel impus de scurgerea de informaţii de către presă. Dacă de exemplu, un candidat oferă presei informaţia că el este cel mai bine clasat în preferinţele alegătorilor, aceasta va transmite mai departe, publicului care la rându-i va acţiona în cauză.

Anul acesta, la nivel european, cele mai importante alegeri au fost cu desăvârșire cele europarlamentare. În contextul în Brexitului, fenomenului migrației care a scăpat de sub control, extinderii puterii de influență a euroscepticilor, răzvrătirea mai multor state membre la adresa deciziilor luate de liderii de la Bruxelles și criza de imagine și încredere prin care trece Uniunea Europeană, sarcina de a compune un nou Parlament european a devenit o nevoie urgentă pentru a înțelege care tabără va obține majoritatea voturilor alegătorilor europeni: pro-europenii sau euroscepticii?

Conform lui Donald Tusk, Președintele Consiliului European, „paralizia britanică privind Brexitul a servit drept vaccin împotriva votului euro-eurosceptic în alegerile pentru Parlamentul European de la finalul săptămânii trecute”. După votul a 28 de state membre și un număr record de participanți la vot, partidele eurosceptice au câştigat săptămâna trecută alegerile, dar mai puţin decât se aştepta, iar partidele liberale şi verzii au câştigat, de asemenea, în detrimentul celor de centru care s-au fragmentat. Potrivit agenției naționale de presă, Mediafax, „partidele pro-UE vor avea în continuare o majoritate în noua adunare UE, iar blocul comunitar i-a transmis marţi Londrei că nu va renegocia acordul de retragere a MArii Britanii, pe care fostul premier Theresa May l-a stabilit cu UE, dar care nu a fost ratificat de Parlamentul britanic. „Nu mă îndoiesc că unul dintre motivele pentru care oamenii de pe continent au votat pentru o majoritate pro-europeană este şi Brexitul. „Deoarece europenii au văzut ce a înseamnat Brexitul în practică, au tras concluzii. Brexitul a fost un vaccin împotriva propagandei anti-UE şi a ştirilor false”, a declarat Tusk într-o conferinţă de presă după ce a prezidat un summit al tuturor celor 28 de lideri UE pentru a alege cinci nume pentru funcţiile de conducere ale blocului care urmează să fie ocupate după alegerile europarlamentare.