România, țara fără cultură politică

Cultura a devenit în zilele noastre, amprenta cu care putem identifica o națiune și caracteristicile ei. Punând la socoteală faptul că trăim în secolul vitezei, determinat de revoluția tehnologiei și a procesului comunicării, putem vorbi chiar de o cultură „digitală” a fiecărei patrii. Această moștenire socială care include componente distincte ale unei societăți are în vedere termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali. Obișnuiți să credem că limba, artele, tradițiile și obiceiurile românilor reprezintă desaga acestora de cultură moștenită de la generațiile anterioare, astăzi, cultura politică este un alt gen de moștenire care s-a strecurat printre toate celelalte, sprijinind astfel, comportamentul, atitudinea și mentalitatea poporului român în era contemporană.

În contextul globalizării, cultura politică a devenit fără dar și poate, un must al cunoștințelor pe care omul, parte al unei societăți în curs de dezvoltare, trebuie să le conțină. Dacă cel de-al doilea război mondial a reușit să ofere un exemplu concret tuturor țărilor planetei privind statutul nepregătit al unui stat sau al unei populații, astăzi se învață istoria la școală tocmai pentru a servi drept instrument de prevenție a posibilelor războaie. Astfel spus, istoria se studiază nu doar cu intenția ca generațiile actuale să fie conștienți de trecutul său, ci prioritar, cu scopul de a preveni un viitor asemănător trecutului. Ce-i drept, statele cu un potențial mai ridicat de educație au reușit să manifeste un succes mai mare în procesul de selectare, transmitere și absorbție a informției istorice; drept pentru care de-a lungul ultimilor zeci de ani s-a putut observa faptul că țările care au avut un nivel mai înalt de cultură politică s-au îndreptat mai rapid și sigur către democrație, în timp ce țările cu un nivel mai scăzut de cultură politică au riscat regimuri politice dictatoriale. Diferența dintre posesia unui anumit grad de cultură politică și lipsa acesteia a determinat în timp lăsarea în urmă a statelor mai puțin active în acest domeniu, în timp ce tabăra „cultă” a reușit să fabrice frontiere mult mai puternice și păstrarea identității naționale intacte.

În România din păcate, nu doar că istoria vorbește despre un sistem comunist dictatorial care forța poporul la o conduită ghidată de fostul președinte Nicolae Ceaușescu, dar chiar și după aceasta, istoria și cultura civică care se predau în zilele noastre, nu manifestă nicio atracție pentru elevi; fapt pentru care, gradul culturii politice aproape că lipsește cu desăvârșire. În fond, singura șansă pentru ca românii să dețină un minim de cultură politică este fie investigarea în particular a acesteia, fie absolvirea Facultăților cu profil de Științe Politice. Din nefericire, cota studiului invidual al românului se află în scădere, iar abandonul studiilor universitare a crescut îngrijorător de mult în ultimii 4 ani de zile. În fond, realitatea demonstrează faptul că până și înșiși oamenii politici ai țării noastre nu posedă o cultură politică, iar această situație servește o listă de obstacole cu care cei de la conducere se confruntă atunci când luptă împotriva corupției, transformarea democrației într-un crez național și încercarea de a aduce România la rangul unui stat european. Cu toate acestea, deși țara noastră este membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007 și membră a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) din data de 29 martie 2004, alipirea de aceste două mari alianțe (prima reprezentând o promisiune a dezvoltării economiei României, iar a doua, garantând securitatea națională) nu a reprezentat niciun beneficiu major până în acest moment. Bazându-se pe faptul că sunt sub tutela celor mai importante parteneriate mondiale, mai marii țării noastre au renunțat la oportunitatea de a educa poporul român în direcția creșterii culturii politice și a manufacturării unui prototip de conducător care să reușească să lupte singur împotriva factorilor externi, împingând astfel liderii României să manifeste interes pentru cine să ia preia puterea și apoi, să rezolve problemele românilor cu ajutorul parteneriatelor încheiate. Nu este de mirare că țara noastră și-a vândut toate resursele și a fost invadată atât de legislația Uniunii Europene acuzată astăzi de unul dintre cei mai rezistenți stâlpi ai blocului comunitar de faptul că „este o alianță manipulatoare care face legea pe teritoriul statelor membre, suprimându-le independența”, cât și de bazele militare ale americanilor care își construiesc pe pământ românesc, un scut împotriva rivalului, Rusia.

Fără nicio îndoială, lipsa culturii politice stă la baza tuturor crizelor pe care România le traversează iar modul de guvernare haotic, disperat, greșit și plin de schimbări, a demonstrat pe deplin acest lucru. Perindarea mai multor miniștri pe aceași funcție, venirea acestora cu un set nou de condiții și idei, anchetarea DNA a unui număr colosal de politicieni în cadrul unor dosare de corupție, protestele record ale românilor și mobilizarea diasporei în cazurile extreme punând presiune pe gesturile greșite de la conducerea României sunt doar câteva exemple a direcției cu care carența culturii politice a reușit să îndrepte țara noastră spre criză. De cealaltă parte, americanii s-au prezentat mereu ca fiind un popor patriotic, care pune mare preț pe istoria statului și încercările asidue de a transforma Statele Unite ale Americii în cel mai puternic stat al lumii. Pentru că în comparație cu multe alte țări de pe globul pământesc, SUA nu deține un raport ridicat de resurse naturale, americanii au mizat pe studiu și înființarea celor mai renumite școli de business, astăzi, SUA devenind un expert în resursele naturale ale altora și un adevărat profesionist atunci când vorbim despre economie. Cu un potențial extraordinar de dezvoltare, cultura politică a reușit să ofere americanilor nu doar o lecție despre trecut cât și tehnici, metode și instrumente de raportare la un viitor „al lor”. Cu desăvârșire, SUA este statul care conduce planeta, iar puterea acestuia răspândindu-se dincolo de domeniul economic. Dacă în aprilie 2014, produsul intern brut a fost estimat la $ 17.15 trilioane (reprezentând aproximativ un sfert din produsul intern brut al planetei), astăzi, SUA este generatorul celor mai noi invenții, celor mai mari branduri, celei mai puternice armate, celei mai extinse culturi și nu în ultimul rând, autorul mult dezbătutei globalizări.

În primă instanță, diferențele de la nivelul resurselor aflate în vistieria celor două state, denotă un potențial de dezvoltare, extraordinar pentru România. Fapt care s-a și întâmplat când, în timpul mandatului fostului dictator Nicolae Ceaușescu, SUA râvnea la puterea României, iar țara noastră devenise un candidat de luat în seamă în cele mai importante topuri mondiale (țara noastră devenise al patrulea cel mai mare exportator de armament din Europa, producția de oțel ajunsese să reprezinte 8% din totalul producției mondiale, iar economia înregistrase o creștere uriașă). Cu toate acestea însă, căderea regimului comunist și uciderea lui Nicolae Ceaușescu a însemnat și declinul situației excepționale pe care România o înregistra la data aceea, în mai multe domenii. Astăzi, diferența dintre o Românie cu resurse dar codașă în listele celor mai importante topuri ale lumii și SUA, un conglomerat de state însetate după resursele și potențialul altora, constă în gradul americanilor de a avea cultură politică. Lăsând la o parte faptul că acest aspect reprezintă cheia garantării succesului economic într-o epocă a globalizării, cultura politică este și arma cu care, în zilele noastre, se fabrică puterea mondială. Cu o astfel de miză nu-i de mirare faptul că alegerile prezidențiale au devenit războaie pe viață și pe moarte, iar discursul electoral reprezintă astfel, poteca cea mai scurtă către câștigarea puterii. Cu toate acestea, în contextul unei planete amenințate de terorism, teste nucleare, imigranți și pierderea valorilor naționale, cele mai recente alegeri prezidențiale au arătat opusul teoriei mult titrare de către specialiști.