„Unele țări din Europa vor să distrugă proiectul UE”
Uniunea Europeană a fost menită să reprezinte un succes răsunător atât ca alianță politico-economică cât și ca suport de sprijin pentru statele sale membre, ajutându-le să se dezvolte într-atât de mult încât, Europa să devină datorită blocului comunitar, un continent avansat și cu potențial extraordinar de propulsare în topul celor mai sigure și eficiente locuri de pe pământ. Decursul Uniunii a fost unul încununat cu multe reușite, convingând pe parcurs un număr tot mai mare de țări europene să își dorească să adere. Structura bine fondată, principiile perfect alese și comunicarea strânsă din interiorul blocului comunitar a ajutat la evoluția economică a multor state membre. Din păcate, în spatele rezultatelor excepționale ale Uniunii Europene se ascund și o serie de nemulțumiri și efecte secundare ale deciziei de a lăsa Bruxelles-ul să coordoneze politica fiecărei țări membre.
Astfel, a fost nevoie de un singur element extern care să pună relația din cadrul UE în pericol. Deși la nivel intern, cetățenii europeni beneficiază de dreptul de a călători dintr-un stat în altul, fiind protejați prin legea Uniunii Europene, problema care a născut o adevărată criză de imagine și identitate a blocului comunitar a venit din afara acestuia. În toamna lui 2014, observând pericolele cu care se confruntau cetățenii anumitor țări din Orienytul Mijlociu și Africa de nord, Cancelarul Germaniei, Angela Merkel și-a asumat rolul de lider al Uniunii și a lansat o invitație către aceștia, propunându-le ca ajutor, venirea spre Europa. Fără să se aștepte la un număr atât de mare de extracomunitari, iată că exodul din Irak, Siria, Nigeria, Palestina sau Libia a creat cea mai mare criză umanitară de după cel De-al Doilea Război Mondial cu care bătrânul continent s-a trezit ca peste noapte. Factorul migrației a devenit rapid cel mai mare dușman al liderilor de la Bruxelles, văzându-se nevoiți să soluționeze această criză prin propunerea distribuției străinilor sub cote obligatorii fiecărui stat membru.
Nemulțumiți pe de o parte (pentru că problema Germaniei a devenit problema tuturor celorlalte state) și frustrați pe de alta (din cauză că statele UE de est se simt nedreptățite atunci când li se cere să primească refugiați și migranți, în loc ca aceștia să fie repartizați doar țărilor dezvoltate ale blocului comunitar, luând în considerare potențialul resurselor acelora) țările Uniunii Europene s-au împărțit în două tabere.
Prima tabără este cea a celor care sprijină politica migrației lansată și susținută de către autoritățile celor trei instutiții europene (Parlamentul, Consiliul și Comisia Europeană). Acestea au acceptat preluarea migranților și soluționarea cererilor de azil, chiar dacă, ulterior au întâmpinat o serie de incidente care le-a făcut să regrete deschiderea către solidaritatea impusă de UE. A doua tabără a fost creată odată cu decizia Marii Britanii de a se separa de blocul comunitar, cerându-și înapoi independența și autonomia. Acuzațiile britanicilor conform cărora Uniunea Europeană se folosește de ajutorul financiar pe care îl furnizează statelor sale membre, pentru a pătrunde pe teritoriile acestora și „a face legea” într-o direcție plină de interese. Dorindu-și să își protejeze cetățenii, identitatea și cultura națională, Regatul Unit a devenit astfel, primul stat membru care a spus cu voce tare că UE nu este ceea ce pare. La această tabără au aderat ulterior și Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România și Italia, existând pe ici pe colo opinii anti-UE, chiar și în statele membre conduse de președinți pro-europeni.
Încolțiți din toate părțile, autoritățile de la Bruxelles sunt convinse că acest impas cântărește mult în pericolul de moarte al proiectului UE. Mai mult, comisarul european pentru Buget, Günther Oettinger, a afirmat săptămâna aceasta că din punctul său de vedere „unii din interiorul Europei vor să slăbească sau să distrugă proiectul”, menționând numele Poloniei, Ungariei, României și Guvernului Italiei. La acestea, Oettinger a mai adăugat ca pericole pentru UE „atrocitățile care provoacă războaie comerciale și agresiuni” punctându-i pe Vladimir Putin, Recep Erdogan și „chinezul viclean”.
Acuzațiile oficialului german nu au rămas fără o reacție, prima venind chiar din partea europarlamentarului ALDE, Renate Weber, justificând că declarațiile lui Oettinger sunt alarmiste și fără niciun fundament. Într-o postare pe Facebook, Weber a încercat să îl denigreze pe oficialul german amintind mai multe exemple în cadrul cărora Oettinger a avut mereu o opinie „aberantă”; „De exemplu, în timpul dezastrului nuclear de la Fukushima, din 2011, Oettinger, pe atunci comisar pe Energie, vorbea de apocalipsă şi de faptul că japonezii nu mai deţin control pe nimic. În 2014, referindu-se la guvernul francez care nu respectă regulile bugetare ale UE, îl compară cu un infractor criminal, pe activiştii pentru neutralitatea internetului îi cataloga drept talibani, dar absurdul a atins cele mai înalte culmi într-o declaraţie publică, în calitate de politician german, când a spus că muncitorii de 60 de ani trebuie plătiţi mai prost decât cei de 30 de ani, pentru că sunt mai puţin productivi şi mai puţin inventivi”, a apreciat Renate Weber.
