Singurul partid de centru-stânga din România, comparat cu comuniștii


Din cauza istoriei, astăzi, în Germania sunt interzise partidele naziste. Amintirea încă vie purtată de cei care au supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial a transformat istoria provocată de fostul conducător absolut, Adolf Hitler, într-o perioadă care a marcat omenirea pentru totdeauna. Studiindu-se cu scopul de a nu se mai repeta, evenimentele de dinaintea și din timpul Holocaustului au condus vehement la decizia germanilor de a interzice crearea oricărui partid nazist pe teritoriul său.

În lume, în urma unor evenimente tragico-dramatice în cadrul cărora oamenii au trebuit să sufere sau să moară din cauza sistemelor politice, există țări are au apelat la aceiași soluție. România este una dintre acele exemple care, după ce a fost supusă unui regim comunist draconic, a rescris rândurile Constituției în cadrul căruia s-a punctat faptul că este interzisă crearea oricărui partid comunist. Dintr-un total de 160 de partide politice câte are țara noastră, 30 sunt cele care țintesc scena politică națională. Însă lupta este și mai strânsă de atât; dintre cele 30, șapte partide sunt cele care au atins deja scena politică națională și s-au transformat în râvnitorii pentru conducerea supremă a României. Astfel, Partidul Social Democrat (PSD, stânga), Partidul Național Liberal (PNL, centru-dreapta), Alianța liberalilor și democraților (ALDE, centru-dreapta), Uniunea Salvați România (USR, centru), Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR, centru) și Mișcarea Populară (MP, centru-dreapta) sunt numele de partide politice care au transformat scena politică într-un trofeu mult dorit.

Bazat pe reputația, popularitatea, deciziilor controversate și a acuzațiilor aduse, PSD a devenit cu sau fără voia sa, partidul care amintește românilor despre perioada când Nicolae Ceaușescu a dictat fără drept de apel, viața cetățenilor, supunându-i la un destin dramatic.

În România, comunismul, cunoscut ca formă politică radicală, este astăzi descris în manualele de istorie ca epoca în care femeile erau invidioase pe numărul pantofilor și hainelor de blană ale Elenei Ceaușescu; bărbații își doreau să atingă un pahar de alcool pe sfert cât o făcea în petreceri fastuase, cel mai puternic bărbat din stat; livrarea apei calde se făcea doar 2 ore pe zi, se lua curentul devreme, se întrerupea emisia televiziunii de la 21.00, nimeni nu era noaptea pe stradă, aveau toți de muncă iar salariile erau mari dar nu aveau ce să cumpere cu ele; rația alimentelor se făcea pe cartele, la care trebuia să stai la coadă încă de la 5 dimineața pentru porția de pâine și lapte, serbările școlare care îl proclamau pe președinte, sărbătorile legale petrecute în aer liber sub forma unor manifestări dedicate cuplului prezidențial, intelectualii și artiștii care nu aveau voie să părăsească țara, îngrădirea libertății de exprimare, lipsa libertății, stagii militare obligatorii pentru bărbați începând cu vârsta de liceu etc. Fiecare Revelion era sărbătorit prin difuzarea aceluiași program la televizor: emisiuni de divertisment scrise și jucate sub stricta supraveghere a sistemului comunist. Astfel pricep cei tineri perioada cu cel mai mare impact asupra istoriei României etichetată ca fiind dominată de o lege dictatorială;

Potrivit lui Alexandru Ofrim, în articolul „O scurtă istorie a comunismului în România”, România lui Ceaușescu a avut două perioade diferite sub care poate fi analizată; prima face referire la traiul excelent sub un sistem controlat dar foarte bine gândit – de dinainte de vizitele lui Nicolae Ceaușescu în China și Coreea de Nord (în 1971, Ceauşescu a făcut o vizită în China şi în Coreea de Nord, şi a fost impresionat de spectacolele grandioase de pe stadioane, prin care erau adulaţi conducătorii acestor ţări. La întoarcere, a considerat că s-a mers prea departe cu liberalizarea şi a propus ca, de atunci înainte, ştiinţa, arta, literatura să fie atent supravegheate de către partid, pentru a nu promova idei dăunătoare regimului”) și suprimarea incredibilă la care poporul a fost supus în urma deciziei lui Ceaușescu de a șterge imensa datorie externă a României („spre a susţine programul de industrializare masivă, Ceauşescu împrumutase miliarde de dolari de la băncile occidentale, pentru a construi întreprinderi de industrie grea, mari consumatoare de energie şi ineficiente în plan economic. Pentru a plăti datoria externă, au fost introduse măsuri de austeritate de neimaginat. Totul mergea la export: alimente, petrol, energia electrică. Regimul n-a ţinut deloc seama de nevoile populaţiei care a început să trăiască la limita subzistenţei”).