Parlamentul britanic confirma invocarea Articolului 50 pana la sfarsitul lunii martie 2017

December 11, 2016

Poate că nu este gest mai provocant și plin de temeri pentru o țară care a crescut din ce în ce mai bine pe seama unui parteneriat încheiat acum mai bine de 40 de ani, decât să se retragă și să își supună locuitorii la o perioadă de test în care toate eforturile pot conduce ori la un succes inimaginabil, ori la începutul unui eșec care va consuma regretul autorităților. Fără nicio îndoială, în Europa, nici rata mare a șomajului în Spania, nici datoriile financiare ale Greciei, nici joaca de-a șoarele și pisicia între Spațiul Schengen și România/Bulgaria, nici alegerile prezidențiale din ultimele 6 luni și nici anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia nu par să manifeste atât de multe îngrijorări, discuții și declarații precum o face Brexitul. Decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană a venit pe fondul crizei umanitare nemaiîntâlnite în Europa după cel de-al doilea război mondial, când liderii blocului comunitar au impus statelor sale membre, primirea, integrarea și ajutorarea refugiaților care le-au fost repartizați sub forma unui sistem de cote obligatorii. De atunci și până acum, Regatul Unit simte că trăiește un coșmar pentru care, evident nu era pregătit; însă este posibil ca sfârșitul coșmarului să aducă britanicilor nu doar independență și suveranitate a puterilor în stat, dar mai presus de toate, posibilitatea de a crește și a avea succes fără să datoreze cuiva din afară meritul său.

           

În septembrie 2015, la aproape jumătate de an de când Europa s-a trezit asaltată de sute de mii de refugiați (bărbați, femei, copii, bătrâni care și-au lăsat viețile din țara natală, părăsindu-și casele, joburile și chiar restul familiei) în căutarea speranței dreptului la viață și la un viitor care nu implică război cu bombe, teroriști, putere și grupări rebele, Uniunea Europeană a venit în fața europenilor și a numit o primă decizie de soluționare a crizei umanitare. Între timp, Grecia, Serbia și Ungaria luptau din greu să țină în frâu intrarea altui flux de refugiați pe teritoriile lor sau direcționarea lor către frontiera altui stat. Soluția, pe cât de așteptată la momentul acela, pe atât de șocantă și nedreaptă s-a arătat în opinia conducerii țărilor precum Polonia, România, Cehia, Ungaria și Slovacia. „În urma discursului privind starea uniunii, al lui Jean Claude Juncker, Comisia Europeană a propus noi cote obligatorii de preluare a refugiaților din țările Orientului Mijlociu și Africii. Toate țările UE ar urma să ia parte la acest mecanism de relocare a refugiaților” informa Gândul.ro în timp ce la acea dată însuși președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker declara că „Uniunea Europeană nu se află într-o stare bună. Nu are sens să spun europarlamentarilor altceva decât acest fapt. Lipsește Europa din Uniunea Europeană și lipsește Uniunea din Uniunea Europeană”. În ideea că această măsură va descuraja refugiații să mai pornească la drum (toți declarând la unison că au ca destinație, doar Germania), Comisia Europeană a creat un sistem de distribuire a celor 120.000 de refugiați, care urma să se desfășoare în două etape, pe o perioadă de doi ani (de exemplu; România avea să primească 6.351 refugiați).  

 

Dacă prima voce cu mult curaj împotriva acestei decizii a fost cea a Ungariei, Marea Britanie a înțeles și ea că acest sistem nu poate fi impus tuturor țărilor mai ales ei, din moment ce oricum duce „greul Europei” cu un număr de imigranți record. Astfel că premierul britanic de la acea dată, David Cameron a pornit într-un drum lung spre a-și convinge colegii parteneriatului ca Regatului Unit să i se accepte anumite excepții, însă pentru că guvernele statelor membre nu aveau dreptul de a decide particular, Uniunea Europeană le-a interzis orice fel de negociere cu Marea Britanie pe această temă. Fapt care a rezultat nicio soluție britanicilor decât să apeleze la cetățenii săi, supunându-i la un referendum care avea să decidă dacă mai vor să continue sub politica Uniunii Europene sau părăsesc împreună, blocul comunitar. Fără să înțeleagă pe moment ceea ce urma să vină, rezultatul britanicilor a fost unul evident: majoritatea au votat pentru Brexit; ziua de 23 iunie rămânând în istorie ca „joia neagră”. Premierul a demisionat iar Marea Britanie s-a ales cu un nou guvern, însărcinat de data aceasta cu procesul de ieșire din UE.

 

Îngrijorați de ce ar putea să urmeze, atât cetățenii din Regat, imigranții, britanicii de pe alte teritorii, Uniunea Europeană, mass media dar și opinia publică așteptau cu nerăbdare să audă ce planuri are Theresa May; iar așteptarea a luat sfârșit în toamna acestui an, când noul premier al Marii Britanii a anunțat că Brexitul este direcția sigură pe care țara sa o va lua, cel mai probabil până la sfârșitul lunii martie a lui 2017. Necesitând un protocol înainte și un proces extrem de amplu în urma căruia se vor pregăti negocieri, invocarea Articolului 50 din Tratatul de la Lisabona va fi făcut de Guvern. Însă, Parlamentul ține să aibă și el partea lui de implicare, fapt pentru care a supus la vot ideea politică a Brexitului. În urma votului, 448 de parlamentari britanici au votat în favoarea planului Guvernului condus de Theresa May și au confirmat invocarea Articolului 50 până la sfârșitul lunii martie 2017.  

 

Tags:

Please reload

Featured Posts

Medicamentele din Romania, cele mai ieftine din intreaga UE

June 29, 2015

1/3
Please reload

Recent Posts
Please reload

Archive
Please reload