Saramago, lacatusul cu nume de planta care a uimit literatura


Iubesc lectura. Cărțile îmi conferă un soi de identitate. Mă ajută să nu mă... dezintegrez într-o lume nebună, nebună, superficială peste măsură, cu un ritm galopant care strivește. Aș spune că sunt un cititor obișnuit. La cei 30 și-un... pic de ani, nu am lăud că am citit biblioteci întregi. Pot spune doar că nu m-am limitat la bibliografia școlară obligatorie şi că nu spun „m-am săturat de cărţi, am citit destul”. Și mai pot spune că nu am întâlnit cititori obișnuiți, ca mine, dar nici cititori învederați, ca alții, care să nu se fi îndrăgostit de romanele portughezului Jose Saramago. Pentru că nu poți să nu-l iubești pe acest romancier. Stilul lui inconfundabil, umorul făţiş voalat şi ironia lui nu au seamăn. Este savuros, un companion excelent, care te robește cu cuvântul lui.

Dar de ce este așa de special Jose Saramago? În primul rând, datorită frazelor sale ample, datorită punctuației sau, mai bine zis, datorită lipsei acesteia. Cărțile care poartă semnătura portughezului sunt dense. Te uiți după liniuța de dialog și... surpriză! Nu-i! „Plictisitor!”, ar spune cei care se dau în vânt după dialog şi cei pe care grosimea unei cărți și densitatea textului propriu-zis îi sperie. Nu vă pripiți și nu lăsaţi cartea deoparte. Nu, pentru că romanele lui Saramago sunt „vii”, ele mustesc de viață, de dialoguri, de cuvinte cu sens, cu dublu sens, cu sensuri. Este un tertip al autorului care obligă cititorul să fie atent, să nu rumege fraza pe nemestecate, să revină chiar asupra frazei citite anterior pentru a-i cuprinde sensul.

Apoi, Saramago este special şi pentru că proza lui are o poezie aparte, pentru că face scenarii în care omul, cu prenume sau fără, şi întreaga umanitate devin personaje colective. Pentru că tratează cu ironie şi cu detaşare probleme universale, pentru că imaginează scenarii în care pune umanitatea în situaţii limită. Şi-i reuşeşte de minune.

Dar cine a fost Saramago? Scriitorul premiat în 1998 cu Nobelul pentru literatură s-a născut pe 16 noiembrie 1922 în Portugalia, Azinhaga (Ribatejo), într-o familie săracă, de ţărani. Atât de săracă încât oamenii din sat îi spuneau „Saramago” - aşa se numea planta cu care se hrăneau cei sărmani - fără să le treacă vreodată prin minte că porecla folosită de ei va face, peste ani, înconjurul întregii lumi, nu doar a micii lor localităţi.

„M-am născut într-o familie de ţărani fără pământ, în Azinhaga, o aşezare mică din zona Ribatejo, pe marginea dreaptă a râului Almonda, la aproximativ o sută de kilometri nord-est de Lisabona. Părinţii mei se numeau José de Sousa şi Maria da Piedade. José de Sousa m-ar fi chemat şi pe mine dacă funcţionarul de la Înregistrări n-ar fi adăugat, din proprie iniţiativă, porecla cu care era cunoscută familia tatălui meu în sat: Saramago (trebuie spus că saramago e o plantă erbacee spontană, ale cărei frunze erau folosite drept alimente în bucătăria săracilor pe vremea aceea). Abia la 7 ani, când a trebuit să prezint la şcoala primară un document de identificare, a ieşit la iveală că numele meu complet era José de Sousa Saramago”, îşi amintea scriitorul.

Părinţii nu au avut posibilităţi să-l dea pe Jose la şcoli înalte, astfel încât viitorul scriitor s-a pregătit ca să devină... lăcătuș mecanic. Ziua muncea într-un atelier de reparat maşini, iar seara se ducea la o bibliotecă publică din Lisabona. „Acela a fost locul în care, fără ajutor ori sfaturi, îndrumat doar de curiozitate şi voinţă, gustul meu pentru lectură s-a dezvoltat şi s-a cizelat”, spunea Saramago.

În 1993, Jose Saramago, al