Povestea statuilor gemene dintr-un oras romanesc si unul italian

„Nu! Nu-ți dau șapte, dacă la ora următoare nu-mi spui ce scrie pe statuia lui Ovidius, din Constanța. Mi-a spus sora ta că plecați, la sfârșit de săptămână, la Constanța”. „Da”, a răspuns elevul. Și profesorul s-a ținut de cuvânt, la fel și elevul care știa că „a lua șapte” la istorie, la profesorul B., este ceva inimaginabil, incredibil. Și a profitat de ocazie.

Dialogul acesta se petrecea în urmă cu vreo 16 ani, la o lecţie de istorie de clasa a IX-a, atunci când telefonul mobil era un lucru rar, nu se găsea prin școli, nici măcar la profesori, internetul se putea accesa doar la săli speciale, iar google-ul nu era cel mai bun prieten al elevului.

Astăzi, oricine caută pe internet, oricine tastează pe Google numele poetului latin de la Tomis, Publius Ovidius Naso, află în câteva secunde cuvintele din „Tristele” săpate pe plăcuţa de marmură aşezată la picioarele statuii din Piaţa Ovidius: „Sub astă piatră zace Ovidiu cântăreţul/ Iubirilor gingaşe răpus de al său talent/ O, tu ce treci pe aicea şi dacă ai iubit vreodată/ Te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin”. Cine trece prin Piaţa Ovidiu, care a primit numele poetului, după ce iniţial, până în 1947, s-a numit Piaţa Independenţei, întru amintirea Războiului de Independenţă, dintre anii 1878-1888, în urma căruia Dobrogea a intrat în graniţele statului român, după vreo cinci... secole de absenţă, vede statuia poetului. Într-o postură meditativă, poetul cu o mână sub bărbie priveşte spre mare. În spatele lui se află fostul Palat Comunal al Constanţei, cel de-al doilea sediu al Primăriei, în care din 1977 îşi desfăşoară activitatea Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa. În această ipostază şi l-a imaginat Ettore Ferrari, privind spre neprimitoarea Marea Neagră – cum altfel să fi fost marea ale cărui valuri l-a purtat spre ţărmul pierzaniei sale -, în aşteptarea corabiei care să-i aducă iertarea Augustului împărat.

Mulţi dintre turiştii care trec prin Piaţa Ovidiu, români şi turişti deopotrivă, se pozează cu statuia poetului. Dar puţini sunt cei care îi ştiu povestea. Nici măcar constănţenii get-beget nu pot fi „ghizi” pentru cei interesaţi. Aşadar, care e povestea lui?

Pentru a cinsti memoria unuia dintre cei mai nobili locuitori – fie el şi vremelnic – ai vechiului Tomis, căruia literatura universală îi datorează atât de mult, administraţia română proaspăt instalată în Dobrogea s-a gândit că la Constanţa se cuvenea să existe o statuie a celui care a scris „Tristele” şi „Ponticele”, pe pământ dobrogean. Ideea a ridica un monument care să-l întruchipeze pe Ovidius a avut-o, încă din anul 1879, primul prefect al Constanţei, Remus Opreanu. Astfel, s-au pus bazele unui comitet Pro Ovidiu al cărui preşedinte era Mihail Koiciu, viitor primar al Constanţei. Comitetul a ales şi sculptorul care să ducă la îndeplinire acest obiectiv, italianul Ettore Ferrari. Acesta era cunoscut românilor încă din 1882, an în care a realizat şi amplasat monumentul lui lon Heliade Rădulescu în Piaţa Universităţii din Bucureşti.

Statuia a fost realizată în anul 1884, iar povestea ei este plină de peripeţii. În primul rând, înainte să fie amplasată la Constanţa, ea stat blocată la Cernavodă, într-un vagon plin cu paie, deoarece oraşul nu era pregătit să o primească. Într-un sfârşit, a ajuns. A fost inaugurată în 1887, pe 30 august, în prezenţa prefectului Remus Opreanu şi a avocatului Raffaele Ognihene, reprezentantul Sulmonei. Iniţial, statuia era orientată cu faţa spre nord, construcţia Palatului Comunal, în 1921, prilejuindu-i schimbarea poziţiei, în cea care în care se află şi azi.

Cea de-a doua peripeţie prin care a trecut statuia lui Ovidius avea să se petreacă în anii Primului Război Mondial. Atunci, în anul 1916, era cât pe ce ca monumentul să fie topit de către bulgari. Ei l-au dat jos de pe soclu, iar următorul pas era trimiterea lui în Bulgaria, la topit. Surprinzător, salvarea a venit de la nemţi, şi ei, ca şi bulgarii, duşmani ai românilor. La ordinul generalului-locotenent Kurt von Unger, Ovidius a fost reamplasat pe locul lui, cu ajutorul unor schele din lemn, scripeţi şi scări. În 1925, la Sulmona, oraşul în care s-a născut Publius Ovidius Naso, în anul 43 î. Hr., a fost ridicată o copie identică a statuii de la Constanţa, realizată tot de Ettore Ferrari. Abia după 43 de ani, cele două oraşe cu statui gemene, Constanţa şi Sulmona, aveau să se înfrăţească.