Locuri stravechi din Romania
Bisericuţa păgânilor, locul legendelor pierdute
„Ce mă frate, urci două ore ca nebunu’, cu noroiu’ până la genunchi ca să vezi zece bolovani cu unu’n mijloc. Superţeapă!“
Cam aşa suna dialogul unor tineri care urcaseră până la Bisericuţa păgînilor aşteptând să vadă o clădire în toată regula, poate uşor dărăpănată, cu trei oi şi doi ciobani abrutizaţi, poate şi-un preot bătrân sau două măicuţe subnutrite. Ei bine, Bisericuţa păgânilor se află cuibărită la capătul drumului ce trece prin Valea Neagră, în pădure, într-un spaţiu extrem de special. Drumul este destul de greu, urcuş pe drum de pământ ce se continuă cu o potecă de pietre alunecoase, dincolo de care nu se află decât pădurea. Veche, tăcută, străbătută din când în când de câte-un foşnet-tril, pădurea aceasta te face să măreşti, fără să ai conştienţa acestui fapt, pasul şi să te uiţi mereu, furişat, peste umăr. Şi aşa şi trebuie, căci noi, bieţi copii ai prefabricatelor, betoanelor şi supelor instant suntem complet rupţi de acestă lume magică a vegetaţiei şi muntelui. Din când în când, de-a lungul drumului, răsar priveliştile emoţionante ale crestelor muntoase, departe, în zare, şăgalnic acoprite de ceţuri şi zăpezi. Căci, pentru munteni, iulie înseamnă, iată, ploi abundente şi ceţuri deloc străvezii.
Şi pietrele se mişcă
„Ia zi, bade, cum e?“
„Păi cum să fie taică, că eu nu mă mai duc acolo. Stanele alea îs moarte, da’ parcă tot respiră şi-şi tot schimbă locu’“
„Cum adică îşi schimbă locu’?“
„Păi, uite-aşa bine. Că acu’ era aici, cum urci, a doua piatră cu jumate de muşchi pe ea, pe partea ascunsă de soare. Şi când am trecut altă dată, piatra aia nu mai era acolo, era la mijloc, a şasea sau a şaptea, că n-am mai stat să mă uit şi muşchiul se sorea şi el… De parcă muşchiu’ ar putea creşte la soare…“.
Aşa povestea un cioban despre ciudăţenia pietrelor de la Bisericuţă. O sarabandă nebună de miez de noapte în loc păgân, uitat de vreme, cu pămâînt mustind încă de sufletele jertfelor şi cu strigăte agonizante în noapte, printre focuri vii de mort şi de comori. Sau poate doar imaginaţia unui cioban bătrân? Oricum ar fi, originile legendei se pierd undeva în negura istoriei, însă oamenii locului povestesc încă despre focuri ciudate ce joacă nestingherite deasupra imenşilor bolovani sau despre faptul că pietrele îşi schimbă locul. Şi cum altfel…
Spaţiul este impregnat de o răceală ciudată, ce se intensifică pe măsură ce te apropii de pietre. Ele sunt aşezate într-un cerc perfect, iar în mijloc, străjuieşte, uscat şi acoperit de muşchi, altarul. Umbrele lor sfidează temporalul, nelăsând să se întrevadă nimic din aura legendară. La bază, există câteva desene extrem de şterse şi acoperite acum cu frunze moarte, poate alor noştri strămoşi în încercarea de a ne lăsa o dovadă a existenţei vremelnice. De jur împrejur, copacii fură lumina, absorbind-o într-o imensă sete de soare şi conturând astfel o cupolă aproape perfectă, dantelă tridimensională a altarului străvechi. De aici, nu mai ai încotro să te îndrepţi, căci umbrele se furişează tăcute în suflet, oftezi şi o apuci agale – după ce ai făcut câteva fotografii furişate – în jos, către pensiunea lui Ionuţ Andrei, în Râşnov, unde te-ai cazat. Că bine mai e pe acolo. Cald, şi omul şi locul, înţelegător şi mucalit, extrem de bun bucătar şi un la fel de bun ascultător, cu traista plină de poveşti şi snoave, Ionuţ este amfitrionul perfect care te invită ghiduş în Curtea Miracolelor. Şi poate îi povesteşti despre experinţa ta şi poate aştepţi ca el să se aplece tainic în faţă şi să-ţi şoptească agale împărtăşindu-ţi din experienţa-i, poate la fel de misterioasă, poate asemănătoare. Un zâmbet atotştiutor şi nimic mai mult. „Aşa aţi păţit? Hm! În seara asta mâncăm cartofi copţi la cuptor, în grădină, cu muşchiuleţ fiert în vin şi salată. Ce ziceţi?“. C-aşa-i Ion al nostru.
