Când v-ati uitat ultima oara printr-un vitraliu?

July 5, 2015

 

Cioburi de grai, binecuvântate întru înţelegere, uman-valabil principiu, primul ce adastă tiranic în manualul inchizitorului, de principiu şi el, societatea. Omul încearcă să fure câte o bucăţică de libertate, fentând, cu iluzia originalităţii, povara vremurilor ce, adânc încastrată în derularea ciclică a realităţii, se îngreunează pe timp ce trece.

 

Copiii timpurilor lor devin astfel sclavii vremii ce le este, la rândul ei, ecuson, într-o ireală simbioză-furt din haznaua cronosiană. Cu alte cuvinte, fraţilor, furaţi-vă singuri căciula! Şi aici intervine, în grosiera dramă – proastă distribuţie, prăfuite decoruri tributare şi ele vremurilor în care străluceau – a existenţei din vremi, puterea vitraliului. Aparent un kitsch, căci este cu mult prea viu colorat pentru gustul meu, vitraliul este, în fapt, fereastra ce-ţi oferă libertatea neprihănită de a visa, furând din timpul eficace al vremii, o clipă colorată. Acest „celălalt tărâm“, deloc blagian, îi aparţine în totalitate vitraliului şi, de aceea, îl întâlnim foarte rar în şubreda existenţă personală. Privirea prin vitraliu, similară trasului cu ochiul sau chiar cu urechea, dacă vreţi, apare astăzi travestit în hainele cele noi ale curajului. Adicătelea, după ce te chinui să-ţi decorezi spiritul „în ton“, să de-vină şi el „la modă“, poate pe crem sau poate pe grena, nu poţi să vii pur şi simplu şi să trânteşti o tentă de roz. Nu, nu-ţi este îngăduit. Stridenţele au singur principiu, acela al stridenţelor şi, de aceea, ele sunt exilate undeva la marginea bunului/prostului gust. Vezi, de-aia nu-mi plac mie vitraliile, pentru că nu au limită.

 

Nu ai să vezi niciodată un vitraliu în ton cu vremea sau cu omul ce duce pe umerii săi cocoaşa timpului. Nu, ele se luptă pentru dreptul distonanţei, un copac albastru aplecându-şi galant umbra asupra unei fecioare portocalii ce ţine în poală capul unui inorog verde-roz. Vitraliile îşi bat joc de tot şi de toate, bietele noastre mituri şi legende închistate, sfârtecate de pofta nesăţioasă a cromaticii eliberatoare.

 

Vitraliile nu au înţeles nimic, ele îşi văd de coloritul lor, alchimie banală ce transformă natura în décor – iată o convenţie universal acceptată – şi, de aceea, sînt situate în afara timplui. Vitraliul, acest inamic al decenţei, mai are o calitate, extrem de dubioasă: nu te poţi oglindi în el. Senzitivul dispare astfel, furat de apele încastrate în metal, amăgitoar gest de complezenţă făcut întru liniştirea spiritului. Ar trebui închise cu şapte lacăte de fier, căci, sunt extrem de periculoase. Deschiderea lor, animalic de diferită, poate schimba destinul unui om, îl poate face pe acesta să arunce, pe furiş, nada unei priviri în trecut  sau o poate îndrepta spre viitor, căci visul nu-l cunoaşte pe Kant şi nu are habar de coordonatele sale.

 

Astfel, vitraliul înlesneşte întoarcerea ochiului spre lăuntru şi cromatizează, indecent şi spiritual, exteriorul, altminteri inhibat. Vitraliul devine, în felul acesta, scopul eliberării umanităţii de supt vremi, militantul dintotdeauna pentru drepturile gardului. Căci şi gardul… dar asta este o altă poveste. 

Tags:

Please reload

Featured Posts

Medicamentele din Romania, cele mai ieftine din intreaga UE

June 29, 2015

1/3
Please reload

Recent Posts
Please reload

Archive
Please reload